Invitație la un film care nu va lua Oscarul și tocmai de asta trebuie văzut

Ridley Scott creează un film artistic și face astfel o fentă, de vreo sută de milioane de dolari, filmului american și industriei de la Hollywood.

THE DOG STARS – Ridley Scott, 2026

După romanul lui Peter Heller. Cu Jacob Elordi în rolul lui Hig, Josh Brolin în rolul lui Bangley, Margaret Qualley, Guy Pearce. O producție 20th Century Studios, 28 august 2026. O premieră care deja s-a anunțat ca „eșec de box-office”.

Despre ce este vorba în film? O gripă aduce lumea în pragul extincției. Un pilot civil trăiește într-un hangar părăsit din Colorado cu câinele lui și cu un pușcaș (probabil fost soldat) morocănos. Între ei nu este vorba neapărat prietenie prietenie, cât de nevoia de a supraviețui… Când în radioul vechiului său avion se „prinde” o transmisie întâmplătoare, o voce spartă de femeie, Hig decide să zboare dincolo de punctul de unde s-ar mai putea întoarce.

Spectatorii sunt tentați să spună că filmul este despre supraviețuirea postapocaliptică, „post-apocalyptic survival thriller”, așa cum înțeleg azi, în general, occidentalii că ar fi Apocalipsa și ce urmează după.

E primul film al lui Ridley Scott după 9 ani de la cel de factură SF intim, respectiv după Covenant, dar aici nu mai este doar SF. Este o parabolă a ceea ce noi numim Poarta. Vom explicita în continuare.

Cronică naoslogică la Constelația Câinelui

Arta de a povesti în imagini și nu în replici. Ridley Scott are 88 de ani. Nu mai are nimic de demonstrat, iar asta se vede în acest cel mai recent film al lui. El nu explică trauma lui Hig (personajul principal), dar o arată după cum acesta are o legătură cu câinele său, după cum își verifică avionul și după cum tace sau își vorbesc el și tovarășul lui, Bangley.

Operatorul Erik Messerschmidt filmează natura din Colorado ca pe o biserică goală. Hectare de pământ și de cer gol care nu este un peisaj post-apocaliptic, ci este însăși ceea ce noi am numit Poarta.

Mai întâi, o observație despre legătura salvatoare a omului cu Dumnezeu care, în cazul lui Hig, nu este prin Biserică, ci prin câinele său.

Nimeni nu poate spune „îmi conștientizez credința” – cum zicea cineva despre inteligența emoțională. Hig nu se roagă. Dar îl ține viu pe câinele Jasper, ține în funcțiune avionul și radioul. Asta este, de fapt, rugăciunea lui, felul lui de a e ruga.

Transmisia radio nu este element de intrigă, este un arhanghel. În limbaj naoslogic este Celălalt care survine dacă ții, dacă păzești golul dintre… pentru că dacă închizi radioul, poți muri în hangar cu dreptatea de partea ta, chiar și cu pușca lui Bangley, oricât de utilâ ar fi. Celâlalt este chiar lupta lui Hig cu lumea însăși, încercarea după care vine nevoia de spovedanie și schimbare a minții.

Da, violența omoară, īnsă Celălat este întoarcrrea și iubirea, iar pacea este viață. De unde și privirea regizorului care rămâne mereu calmă și înțelegătoare.

În tot acest calm amestecat cu secvențe violente, prin limbaj și fizic, Scott nu filmează violența ca să te provoace sau să te incìte. Filmează violența ca pe zidire a Porții, căci fiecare glonț tras de Bangley micșorează lumea, pe când fiecare clipă în care Hig alege să nu tragă și să asculte – lărgește lumea.

Acesta este marele calm despre care am vorbit, cel al privirii regizorului care nu judecă. La 88 de ani, Ridley Scott nu mai are nevoie de Oscar, el privește nemijlicit, tocmai prin acest calm, vulnerabilitatea omului în decorul care nu-i aparține – hangarul, avionul Cessna, câinele, mort și el – cu mila cu care privești un copil care nu știe ce să mai facă cu mâinile, după ce adulții au răsturnat totul în juru lui.

De ce nu va lua acest film Oscarul? Pentru că Academia premiază filmele care zidesc Poarta cu familiarisme – cu povești despre cum omul își cucerește decorul. Ori Dog Stars arată că salvarea e să lași decorul străin și să ții legătura – cu tovarășul tău cinic, cu transmisia, cu lupta ta, cu Dumnezeu – prin aerul, dar mai ales golul, dintre acestea.

Mergeți să vedeți Constelația Câinelui nu ca pe un film care sâ vă dea mari emoții. Mergeți ca la o expoziție sau un muzeu de sculptură monumentalâ întins pe câteva hectare, ca să vedeți cum se ține Poarta deschisă și cum este Poarta deschisă după ce, vă puteți închipui asta, lumea s-a sfârșit.

THE DOG STARS – filmul lui Ridley Scott, 2026, este filmul care nu va lua Oscarul pentru că vorbește despre ceea ce ține lumea laolaltă.

Filmul începe de jos, de la firul ierbii și tocmai de aceea urcă. Legătura lui Hig cu Dumnezeu nu începe cu Dumnezeu, nici cu oamenii, cum spuneam, începe cu câinele lui și de aici, putem zice, cu o întreagă constelație de evenimente.

Jasper, câinele, este singura ființă în fața căreia Hig nu trebuie să fie tare și puternic. Este prima Poartă ținută în grijă, adică lasă acel gol dintre oameni, să fie și pentru o vietate care nu îl judecă. Acolo, în grija zilnică de a hrăni animalul, în somnul lângă botul câinelui, i se antrenează inima pentru mai mult.

Apoi vine treapta a doua și cea mai grea: spovedania, către noua lui iubită, Cima – interpretată de Margaret Qualley – Hig spune ce nu a „spus” nici câinelui, nici lui Bangley, anume că va fi fost nevoit să își ucidă soția. Nu cu glonțul, cum e nevoit de atâtea ori să o facă, ci cu neputința lui. Este scena pe care criticii o vor numi „inutilă” pentru un film făcut cu atâțea bani (80 – 110 milioane de dolari). Dar această secvență este inima filmului. Este secvența ce iduce spectatorului ideea câ fără spovedania ce va urma despre această secvențâ, nu există iubire nouă. Poarta nu se ține doar pentru câine, sau legâtura cu tovarășul său, se ține pentru adevăr, chiar când te face să suferi sau, mai bine zis, tocmai pentru asta.

Și de aici transcede filmul în următoarea treaptă, iubirea. Nu o iubire romantică, ci iubirea ca loc ținut în grijă, un loc de care ești preocupat. Hig nu mai zboară pentru supraviețuire, zboară ca să se ducă spre „voce” care eventual poate fi supraviețuirea celor pe care îi are în grijă. Este riscul mărturisirii prin care iubirea nu mai este proprietate, ci fapte și direcție.

Și treapta finală, întoarcerea și păstorii. Oamenii aceia simpli, ascunși în munți, cu copii, cu cântecele și cu munca lor – adeveritorii și păstrătorii tainei. Nu sunt creștini și ortodocși. Dar nici lumea, aproape că nu mai este nici ortodoxă și de niciu fel. De fapt, nu mai este… Și totuși ei țin această lumea în felul ei de a fi sfàrșită, o țin dreaptă prin chiar felul drept în care trăiesc. Ei sunt archaii fără nume și sunt îngerii fără aripi, ei sunt între lumi, în golul lumii, asemenea predecesorului lor, Ioan Botezătorul.

Astfel, Ridley Scott, la cei 88 de ani ai săi, ne dă răspunsul la întrebarea pe care niciun film Marvel, vâzut de milioane de oameni, nu o pune, și anume de ce trebuie să mai fie lumea?

Ei bine, Ridley Scott încearcă acest răspuns care nu ține cont de cele trecătoare ale studiourilor de cinema și anume, ne spune nu de ce să fie lumea, ci că trebuie să fie, în fapt, să rămânâ, chiar dacă lumea nu mai este sau nu va mai fi cum o știm, dar să fie mereu pentru un cer nou și un pământ nou, adică un loc pentru dreapta credință. Sau, altfel spus, dreapta credință este aceea care ține lumea să nu se prăbușească, în chiar prăbușirea pe care i-o prevedem noi. Pentru că una fără alta cade. Lumea fără credință devine hangarul lui Bangley – un fort bine păzit unde mori de urât și de frică. Iar credința fără lume devine idee – intelect idolatrizat.

Poate că bătrânețea lui Scott a simțit asta și ne-o oferă artistic; el își poate permite și chiar poate face și a și făcut o fentă pe banii mulți ai industriei de cinema și ne dă această învățătură fără nicio predică. Privirea lui e calmă, dincolo de dar și, desigur, datorită milioanelor de dolari risipite, tocmai pentru că a înțeles. Nu mai are nevoie să dea socoteală decâ înțelesului sensului lumii așa cum nu mai trebuie să demonstreze (ca Tarantino) prin violență, fie și genial, ca în Gladiator. Violența este și în Dog Stars, dar e filmată ca zidire – fiecare foc tras de Bangley închide cerul. Iar pacea e filmată ca viață – fiecare zbor al lui Hig peste gol deschide cerul.

De ce nu ia Oscarul un astfel de film?

Oscarul premiază filmul care îți spune că „lumea este a ta, cucerește-o!”. Dog Stars îți spune cu totul altceva, „lumea nu este a ta, dar ai fost chemat să o ții dreaptă, ca să poată fi credință în ea”.

Ideatic, este un film pentru cine pricepe și este viu. Practic, este risipa a zeci de milioane de dolari diferență între costuri și încasări.

Din punctul nostru de vedere este cel mai ortodox film al lui Ridley Scott, făcut de un neortodox, pentru o lume care fie nu mai întreabă despre, fie trăiește nemijlocit creștin. De asta trebuie văzut.

Pe de altâ parte, astâzi a dispărut decorul familiar care făcea creștinătatea să pară decor. Biserici devenite muzeu, sărbători devenite folclor, cuvinte devenite idolatrie intelectuală. Acestea sunt ca gripa din film.

Dar ce a rămas – și Dog Stars, voit sau nu, asta arată – e tocmai Poarta creștină și ortodoxă ținută de cei puțini. După cum, așa se vede în film, Hig și (cu) câinele său sunt ascultarea. Apoi Hig spovedindu-se că și-a ucis soția, este pe deplin pocăința.

Hig care zboară spre vocea din aparatul radio de la bordul avionului, este nețărmurita speranță din iubire. Iar Biserica mică, fără turle, dar dreaptă/ortodoxă, în sobornicitatea ei, nu este alta decât păstorii protejați de munte.

Toate sunt ortodoxe, chiar dacă filmul nu le numește așa. Pentru că ortodoxia nu e o etichetă, este arta de a ține Golul în care să poată surveni Hristos.

Lumea trebuie să fie tocmai ca să fie loc unde ortodoxia să se facă trup. Și ortodoxia trebuie să fie tocmai ca lumea să nu se închidă în hangarul lui Bangley.

Dog Stars nu ia Oscarul pentru că Oscarul nu poate premia faptul de a ține Poarta. Dar filmul rămâne mărturie că Poarta se ține încă. În Colorado, la Ploiești, în hangar, în biserica din sat. Ortodoxia nu a dispărut. S-a făcut iar vulnerabilă. Și tocmai de aceea e vie.

Acum o lămutire despre ceea ce sunt „golul” și „Poarta”

Noi nu suntem nici în gol, nici în afara lui. Noi suntem Poarta însăși. Să ne imaginăm astfel:

1. Golul din noi este Naosul.

Nu e un loc gol din suflet, este Sufletul însuși când e golit de decorul lumii și inima când nu mai este proprietate a ta. Acolo survine Persoana – Hristos, Celălalt. Nu ca idee, ci ca Fiul. Naosul nu este al nostru, este săpat în noi de Altul. Noi doar îl păzim să nu-l mobilăm cu cele căzute ale lumii..

2. Noi stăm pe prag, din afară.

Nu putem intra în Gol să-l controlăm. Dacă intrăm cu bocancii, îl zidim. De aceea Sfinții Părinți spun „paza inimii”. Adică păzim din afară, de pe prag, pentru că nu ești stăpân în naos, ești străjer.

3. Filmul arată asta perfect când Hig într-un anume fel, nu este în avion când zboară – este pe pragul cerului. Nu este în hangar ca proprietar – este străjer la hangar. Iar când crede că este înăuntru, că este al lui (naosul), devine vulnerabil și violent ca Bangley.

4. Paradoxul: păzind din afară, ești deja înăuntru.

Pentru că Poarta, naoslogic, nu are două fețe. Iar a ține Golul din afară, este a fi în Gol și nu privești prin Poartă ca prin binoclu. Când privind și păzești, abia atunci ești viu, te afli.

De aceea nu ești doar spectator la survenirea Persoanei în tine. Ești și loc și străjer și martor deodată. Cea mai vulnerabilă vietate este omul – pentru că trebuie să țină în ea un gol pe care nu-l stăpânește.

De aceea nu zicem „am credință” ca pe o proprietate. Zicem „Doamne, ține Tu Poarta în mine, că eu o păzesc din afară cât pot, dar dacă Tu nu vii, eu păzesc un gol mort”.

În gol ne aflăm și noi – ca gol. Și privim – ca străjeri. Și survine Persoana – ca stăpân care ne arată că Golul era dintotdeauna loc de a fi al Lui, nu al nostru. (De pildă, asta este Măgura cu cele 21 de hectare de naos exterior care ne învață naosul interior.)

Vulnerabilitatea lui Hig

El nu „a lăsat-o să moară” pe soția lui – Melissa – ci ea i-a cerut lui Hig să o omoare, să o scape de agonia gripei care îi lua respirația și făcea ca lumea să dispară. Atunci ea îi cere eutanasie din iubire. Și Hig a făcut-o.

De aceea, spovedania către Cima nu mai este o metaforă. Este despre o crimă reală. Hig și-a ucis soția cu mâna lui, pentru că ea a vrut asta. Astfel Ridley Scott, poate fără să știe, atinge exact miezul ortodox despre care vorbim: Violența omoară, chiar când e cerută ca milă.

Lumea contemporană spune că dacă soția a cerut să fie ucisă și Hig a ascultat-o, neapărat vorbim despre iubire. Însă filmul arată altceva și anume, chiar și astfel, ascultarea lui, chiar șibdin iubire, este și rămâne crimă în naos. Iar Hig nu este eliberat, dimpotrivă, este legat. Ani de zile el ține de hangarul, câinele și pușca lui Bangley, pentru că Golul din el e ocupat de moartea aceea. Nu poate fi spălat de justificarea „ea mi-a cerut”. Poarta este zidită cu cadavrul ei.

Dar de ce spovedania către noua iubită nu este trădare, ci Poartă?

Pentru că Hig nu cere iertare de la Cima, el Cere să țină Golul împreună și îi spune: „asta sunt, un om care a ucis”. Iar dacă Cima rămâne, nu rămâne pentru Hig eroul, ci pentru Hig vulnerabilul – cea mai vulnerabilă vietate. Iubirea nu mai este un contract de fericire, este o ținere comună a Golului cu morții în el.

Asta e dreapta credință pe care (trebuie să) o căutăm, iar nu morala care justifică crima milei, ci mila care poartă crima fără să o șteargă. Și așa ajungem (și) aici la răspunsul întrebării „de ce trebuie să fie lumea?”

Lumea trebuie să fie ca să fie loc unde crima aceea să poată fi purtată, spovedită, iertată, iar nu ștearsă. Dacă lumea se sfârșește în hangar, Hig rămâne ucigaș. Dar dacă lumea reîncepe cu păstorii din munte, cu copii, cu lucrarea pâinii, atunci crima lui poate fi pusă în pământ ca sămânță, și din ea poate crește altceva.

Credem că Bătrânul Ridley Scott a simțit asta. La 88 de ani nu mai filmezi apocalipsa ca spectacol. O filmezi ca spovedanie și răspuns la întrebarea „ce faci tu când soția îți cere să o omori și tu o iubești?”.

Violența omoară – chiar și violența milei. Pacea, da, este viață, dar pacea nu este fără vină, este cu vina purtată la vedere, în naos.

În fine, și din acest motiv filmul nu va lua Oscarul, pentru că Oscarul premiază filme unde eroul are dreptate, pe când Hig nu are. El are, din iubire și schimbare a minții prin spovedanie, doar o Poartă deschisă.

Încheiere

Mergeți să vedeți Constelația Câinelui nu ca să fiți convertiți la ceva și nu ca să vă dea mari emoții. Mergeți, cum spuneam, ca la un muzeu de sculptură monumentală întins pe multe hectare.

Stați liniștiți, Ridley Scott nu vă face cateheză. Vă arată un meșteșug vechi: cum se ține o Poartă deschisă după ce lumea s-a sfârșit. Cu un câine hrănit, cu un avion mereu de verificat și reparat, cu un adevăr spus pe șleau și cu un zbor dincolo de locul în care nu mai ai combustibil.

Judecați-l cinematografic după decupaj, ritm, după jocul lui Elordi și Brolin, imaginea lui Messerschmidt și tăcerea care ține loc de scenariu. Dacă după aceea vă întrebați și de ce trebuie să mai fie lumea, cu atât mai bine. Dar întrebarea vă aparține.

Altfel, obligatoriu și măcar ca exercițiu critic, filmul trebuie văzut. Nu în ultimul rând urmăriți și extraordinarul joc actoricesc al actriței Allison Janney în rolul însoțitoarei de zbor.

F. M.