BAC-ul la română, când literatura devine un exercițiu de memorie

Este absolut normal ca la finalul celor patru ani de liceu să cunoaștem operele marilor scriitori români. Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, Rebreanu sau Camil Petrescu fac parte din literatura și cultura noastră, iar studierea lor nu este problema. Problema apare în momentul în care literatura încetează să mai fie analizată și începe să fie memorată.

La Subiectul al III-lea al probei de Limba și literatura română de la Bacalaureat, elevii trebuie să redacteze un eseu de minimum 400 de cuvinte despre o operă literară studiată. Oficial, cerința urmărește inclusiv capacitatea de analiză și argumentare. În realitate, presiunea unui examen care poate influența admiterea la facultate și rezultatul final al celor patru ani de liceu îi împinge pe mulți elevi spre cea mai sigură variantă: eseul-șablon.

Așa apar zecile de eseuri pentru Bacalaureat. Pentru aceeași operă pot exista mai multe variante: eseu despre particularitățile operei, caracterizarea unui personaj sau relația dintre două personaje. Fiecare vine cu repere, secvențe, elemente de compoziție și formulări pe care elevul încearcă să le păstreze cât mai bine în memorie. Cu cât examenul se apropie, literatura riscă să nu mai însemne ceea ce ai înțeles dintr-o carte, ci cât de bine îți amintești eseul pregătit pentru ea. Și, atunci, ne întrebăm ce evaluăm, de fapt?

Putem citi „Ion” și să discutăm despre obsesia pentru pământ, despre condiția femeii sau despre lumea în care trăiește personajul. Putem analiza „O scrisoare pierdută” și să observăm cât de actuale pot părea ironia politică, corupția și lupta pentru putere. Putem vorbi despre „Luceafărul” și să avem interpretări diferite asupra iubirii, sacrificiului sau condiției omului de geniu. Tocmai aici ar trebui să fie frumusețea literaturii: în faptul că ne obligă să gândim, să interpretăm și, uneori, să nu fim de acord.

Dar atunci când de un examen atât de important depinde nota finală, foarte puțini elevi își permit să experimenteze. Este mult mai sigur să reproduci ceea ce știi că se potrivește baremului decât să riști cu o interpretare personală. Nu pentru că elevii nu ar avea opinii, ci pentru că au fost învățați că există o anumită structură care trebuie respectată pentru a obține punctajul dorit.

Astfel, apare un paradox. Studiem literatura, una dintre formele de artă care ar trebui să provoace cel mai mult gândirea, printr-un sistem care riscă să transforme interpretarea într-un șablon.

Ne dorim generații capabile să gândească singure, să argumenteze, să pună întrebări și să treacă informația prin propriul filtru. Dar cum putem cere toate acestea unor tineri cărora, ani la rând, le arătăm că cea mai sigură cale spre o notă mare este să învețe modelul corect și să îl reproducă?

Problema depășește examenul de Bacalaureat. În școală, greșeala este de multe ori privită ca un eșec, nu ca parte din procesul de învățare. Elevilor le este frică să iasă din tipar, pentru că ieșirea din tipar înseamnă riscul de a pierde puncte, de a lua o notă mai mică, de a nu îndeplini așteptările profesorilor, ale părinților sau chiar propriile așteptări. În timp, devine mai simplu să cauți răspunsul „corect” decât să îți construiești propriul răspuns.

Iar aici apare poate cea mai ironică parte a întregii situații… și eu voi face același lucru. Voi învăța eseurile. Voi reține structurile, secvențele, caracterizările și elementele de compoziție. Probabil le voi repeta până când le voi visa noaptea. Iar în ziua examenului, când foaia de Bacalaureat va fi pusă în fața mea, nu voi începe o revoluție împotriva sistemului educațional. Mă voi strădui, la fel ca ceilalți, să îmi amintesc cât mai bine ceea ce am memorat, pentru că și mie îmi va fi frică să risc.

Și poate tocmai acesta este lucrul cel mai trist. După examen, o mare parte din informație se va pierde treptat, pentru că a fost învățată pentru o probă, nu pentru a rămâne. Vom termina liceul și abia apoi ni se va cere, la facultate, la locul de muncă și în viața de adult, să avem propriile opinii, să analizăm, să argumentăm și să găsim soluții fără să primim înainte un model.

Adică vom fi puși să învățăm cum să gândim singuri exact după ce am trecut prin anii în care această gândire ar fi trebuit să fie cel mai mult încurajată.

Poate că problema Bacalaureatului la română nu este că studiem prea multă literatură. Poate că problema este că avem atât de multă literatură în față și, cu toate acestea, riscăm să uităm tocmai lucrul pe care literatura ar trebui să ne învețe cel mai bine: să gândim.

Otilia Bădescu