Festivalul Cocorilor sau când cocorii zboară, politicienii se târăsc prin teritoriu

În fiecare comună respectabilă există, măcar o dată pe an, un moment în care viața de zi cu zi trebuie scoasă din priză, măturată puțin de praf și îmbrăcată în hainele bune, cele ținute în „casa mare”, scoase de la naftalină pentru musafiri și pentru fotografii. Este momentul în care sătenii uită, pentru câteva ore, de facturi, de drumurile desfundate, de șanțurile colmatate, de iluminatul care funcționează după principiul loteriei și de toate celelalte mici bucurii ale administrației rurale și ies la sărbătoarea comunei.

Pe bani publici, evident, că doar bucuria comunității trebuie finanțată din ceva, iar primarul știe cel mai bine din ce. Cât costă, cât se plătește, cui se plătește și, mai ales, cât de bine se așază lucrurile pe prispa casei personale. După ce se termină paranghelia rămâne, de regulă, în categoria marilor mistere administrative, alături de devizele care se umflă singure și de contractele pe care nimeni nu le vede până când nu se vede și nota de plată.

Dar nu despre bani vrem să vorbim astăzi. Vorbim despre tradiție, cultură, comunitate și, bineînțeles, despre acea specie aparte de politician prahovean care simte instantaneu mirosul unei scene, al unui mic sacrificat cu muștar pe altarul populismului și, desigur, tradiționala baie de mulțime.

În acest frumos weekend, mare sărbătoare mare la Cocorăștii Colț. S-a organizat, cu tot alaiul necesar, ceea ce poartă numele generic și suficient de poetic de „Festivalul Cocorilor”. Pentru că, în România, orice manifestare comunală trebuie să aibă un nume care să sune suficient de festiv încât să justifice scena, microfonul, boxele, fotografiile și, eventual, prezența unor oameni politici care, în restul anului, par să aibă o relație strict virtuală cu alegătorii din județ pe mult preaîngăduitorul Facebook.

Denumirea este, desigur, frumoasă. Are zbor, are natură, are romantism. Singura problemă este că nu prea are legătură cu Cocorăștii Colț.

După cum explică inclusiv site-ul Primăriei, numele comunei provine de la familia de boieri Cocorașcu, pe ale cărei proprietăți istorice s-au stabilit primii locuitori, iar „Colț” trimite la numele unui cătun mai vechi din zonă, precum Colțu sau Colțu de Sus. Cu alte cuvinte, cocorii n-au prea lăsat urme în actele de proprietate și nici nu par să fi avut vreun rol decisiv în întemeierea comunei.

Dar asta nu împiedică administrația să le dea numele unei sărbători. La urma urmei, într-o țară în care uneori se construiesc sensuri după cum cere afișul evenimentului, de ce să ne împiedicăm tocmai de biologie și istorie?

Mai ales că, dacă ne uităm după colț, descoperim că nici cocorul nu pare să fi făcut din Cocorăștii Colț o destinație turistică preferată. Cocorii apar în România cu precădere în zona Deltei Dunării și a litoralului Mării Negre, iar marile lor trasee de migrație către Africa și înapoi nu par să fi inclus comuna prahoveană drept escală obligatorie. Așa că există toate șansele ca mulți dintre participanții la Festivalul Cocorilor să fi văzut cocorul mai degrabă pe internet decât în zbor peste ulița satului. Mulți nu i-au văzut nici în Abecedare!

Dar ce mai contează! Important este festivalul. Și, mai important, este că festivalul produce fotografii cu politicieni plimbându-se prin plebe. Desigur, fotografiile sunt hrana de bază a politicianului modern de Prahova. Mai ales a politicianului care, în rest, are nevoie de GPS pentru a localiza propriul colegiu electoral.

Apar, unul câte unul, cu fețele oficiale, cu zâmbetul de circumstanță și cu telefonul pregătit. „Am avut onoarea să particip…”. „Am avut bucuria să fiu alături de…”. „O comunitate minunată…”. „Tradiții care ne unesc…”. „O zi de neuitat…”. Și, inevitabil, fotografia cu mâna strânsă, fotografia cu oamenii din primul rând, fotografia cu primarul, fotografia de pe scenă și, dacă se poate, fotografia cu un copil în brațe.

Este un ritual electoral aproape religios. Parlamentarul coboară din mașină, intră în mulțime, zâmbește, strânge mâini, primește câteva aplauze, se fotografiază și pleacă. Apoi, în aceeași seară, publică pe Facebook dovada că a fost „în teritoriu”.

Pentru unii, probabil, aceasta este forma cea mai sigură de activitate teritorială. Pentru că există și cealaltă definiție a „teritoriului”, aceea în care parlamentarul lipsește de la ședințele Parlamentului și explicația oficială se pierde undeva între „activitate în teritoriu”, „întâlniri cu cetățenii” și alte formule suficient de elastice încât să încapă în ele aproape orice. Numai că, dacă teritoriul ar fi cu adevărat plin de parlamentari, probabil că ar trebui să-i întâlnim și în zilele obișnuite, nu doar când se montează scena și se pornește muzica.

Cabinetele parlamentare, plătite din bani publici, ar trebui să fie locuri în care cetățeanul să poată găsi un parlamentar, un consilier, o ușă deschisă și, eventual, o soluție. Unele au însă aerul unor încăperi abandonate după plecarea ultimului chiriaș. Dacă treci pe lângă unele dintre ele, ai impresia că praful de pe geamuri a primit mandat pe termen lung. Un praf administrativ, solemn și apolitic, care pare să nu fi fost deranjat de vreo pereche de pantofi parlamentari de multă vreme.

Aproape ca praful de pe geamurile Gavrielăscăi, dacă o mai avea sediul, după ce anonimatul s-a așezat peste el ca o perdea trasă peste un spectacol de prost gust, unde spectatorii aplaudă doar pentru că s-a terminat.

În schimb, la sărbătoarea comunei, parlamentarul este viu, prezent, zâmbitor și extrem de activ. Acolo există camere de filmat, fotografi, oameni, aplauze și, foarte important, ocazia perfectă de a demonstra că reprezentantul poporului nu a dispărut complet din peisaj.

Prahova are suficiente localități cât să ofere parlamentarilor un calendar electoral permanent. Aproape fiecare comună își poate permite, la un moment dat, o zi festivă, un festival, o serbare, un târg, o sărbătoare a recoltei, a florilor, a tradițiilor, a berii, a porcului, a plăcintei sau a oricărui alt lucru care poate suporta o scenă și o instalație de sonorizare.

Asta înseamnă că, teoretic, alegătorul are șanse să-și vadă parlamentarul mai des decât îl vede în cabinetul parlamentar. Trebuie doar să aștepte ziua localității.

Dacă are o doleanță, o problemă, o întrebare despre o lege, o pensie, un drum, un spital, o școală, o promisiune electorală sau despre motivul pentru care parlamentarul pe care l-a votat lipsește tocmai atunci când trebuie să fie la muncă, cel mai eficient este să urmărească programul sărbătorilor comunale.

Poate a avut noroc și l-a găsit la Cocorăștii Colț, între un „La mulți ani!” și un „Am avut onoarea…”. Și poate, pentru câteva minute, îi strică sărbătoarea de care oricum nu-i pasă prea mult, pentru că politicianul venit la băi de mulțime nu vine neapărat să rezolve problemele satului, vine să fie văzut.

Dacă există un lucru pe care politica românească l-a învățat aproape perfect, este arta de a confunda prezența cu munca. Așa se face că, într-o comună în care viața curge lent, plictisitor, fără vreun viol sau un jaf, problemele rămân rapide, sărbătoarea durează un weekend și se întoarce o dată pe an.

Politicianul, însă, are privilegiul unui teritoriu mult mai larg, cu vreo sută de localități în care poate apărea, zâmbi, strânge mâini, posta fotografii și declara, cu solemnitatea specifică oamenilor care tocmai au descoperit comunitatea, că a avut „onoarea” și „bucuria” de a fi acolo.

După care pleacă, rămân scena, paharele, gunoiul, factura și sătenii. Până la anul, când cocorii se întorc, indiferent dacă zboară sau nu prin zonă, iar politicienii vor avea din nou onoarea de a-i întâlni. Nu cocorii, sătenii… În fotografii, desigur!