Domnul Goe, balena eșuată pe Dâmbu și coprolitul de Facebook

Se pare că la Ploiești s-a dat alarma, nu prin RO-ALERT, și avem, în sfârșit, o mare controversă culturală. Nu despre Filarmonică sau Teatru, nu despre patrimoniu, nu despre calitatea spațiului public și nici despre felul în care sunt cheltuiți banii orașului. Nicidecum! Avem o dezbatere națională, aproape intercontinentală, despre… coloritul Domnului Goe.

Nu știm dacă s-a folosit pensulă, trafalet, bidinea sau direct o intervenție divină, dar cert este că opera a căpătat o nouă viață. Și, odată cu ea, a înviat și spiritul critic al ploieșteanului feisbucian, acel loc binecuvântat în care orice cetățean devine, în maximum trei comentarii, curator al Muzeului Luvru, restaurator Vatican și doctor în istoria artei.

Și, cum se întâmplă de obicei pe Facebook, de la o statuetă s-a ajuns rapid la Capela Sixtină, Michelangelo, David, Vatican, preferințele erotice ale artiștilor renascentiști și, probabil dacă mai lăsăm puțin comentariile să fiarbă, până la Renașterea europeană în ansamblu.

Să ne înțelegem, nu noi am declanșat această presupusă „isterie”. Noi doar am remarcat o intervenție artistică pe care am considerat-o discutabilă și am pus-o în discuție public. Dacă simplul fapt că cineva întreabă „ce s-a întâmplat aici?” produce o asemenea efervescență feisbuciană, poate că problema nu este întrebarea.

În lumea artei există și un fenomen cât se poate de real despre vandalismul accidental sau involuntar. O operă poate fi deteriorată din neatenție, ignoranță, inconștiență sau pur și simplu printr-o intervenție făcută fără înțelegerea valorii ori a caracterului său artistic. Nu trebuie să existe neapărat intenția răuvoitoare de a distruge ceva pentru ca rezultatul să fie unul nefericit.

În cazul Domnului Goe nici măcar nu trebuie să folosim cuvinte atât de grele pentru că, în definitiv, nu e o mare operă de artă. Așadar, putem spune simplu, că în acest caz avem de a face cu o restaurare sau o intervenție artistică eșuată.

Pentru că, dacă tot discutăm despre artă, poate ar trebui să avem curajul să spunem și când ceva nu funcționează. Domnul Goe, în actuala sa înfățișare, pare mai degrabă o balenă care a eșuat pe malul Dâmbului decât personajul lui Caragiale coborât în bronz, piatră sau orice alt material. Diferența este că balena are scuza că nu și-a ales singură plaja.

Problema devine cu adevărat savuroasă atunci când apar aplaudacii. Acei paznici autoproclamați ai „valorilor orașului”, indiferent dacă valorile respective au fost votate, numite, pictate, sculptate sau pur și simplu declarate pe Facebook.

Un comentariu apărut în spațiul virtual ne explică, cu solemnitatea unui veritabil tratat de estetică, că apărătorii moralității ploieștene ar trebui să fie puși în fața „puțulinelor renascentiste” din Capela Sixtină și că ar trebui să admire statuia lui David, cu tot cu referirile la viața și preferințele lui Michelangelo.

Argumentul este, desigur, spectaculos, doar că este și complet disproporționat. Este ca și cum ai găsi în curtea găinii un găinaț și, după ce îl privești câteva secunde, te-ai lăuda la vecini că ai descoperit un coprolit.

Desigur că există coproliți, căci există geologie, paleontologie și oameni care pot explica diferența dintre o fosilă și ceea ce tocmai ai călcat în picioare. Dar faptul că există fosile nu transformă automat orice găinaț într-o descoperire paleontologică.

La fel, faptul că Michelangelo a pictat nuduri și a sculptat corpul uman nu transformă orice intervenție cromatică asupra unei statuete contemporane într-o operă comparabilă cu Renașterea. Tocmai aici este eroarea fundamentală a comparației, că nu poți legitima orice rezultat artistic invocând capodoperele istoriei artei.

Capela Sixtină nu este argumentul suprem pentru orice zugrăveală, cum nici David nu este certificatul de autenticitate pentru orice statuie. Cât despre geniul Michelangelo… nu poate fi convocat post-mortem pentru a gira lucrările executate la Ploiești.

Mai mult, nimeni nu a spus că nuditatea artistică este scandal sau să fi cerut acoperirea lui David cu o pereche de chiloți. Nimeni nu a propus să-i fie pusă o șapcă lui Adam din Capela Sixtină sau sutien, din milă, pentru Venus din Milo.

Discuția este cu totul alta și alta și se referă strict la ce s-a făcut cu o lucrare amplasată în spațiul public și dacă intervenția respectivă îi respectă caracterul artistic, materialul, concepția inițială și contextul în care a fost creată.

Asta nu este cenzură, nici moralism sau „ură” și, cu atât mai puțin, nu este un atac la adresa artei. Spunem doar că este o întrebare legitimă despre felul în care arată spațiul public al unui oraș.

Și, dacă pentru a apăra o statuetă trebuie să ajungi de la Ploiești la Vatican, să treci prin/peste Michelangelo, David, nuditatea renascentistă și preferințele erotice ale artistului, poate că tocmai comparația este cea care a făcut călătoria mult mai lungă decât era cazul.

De fapt, lucrurile sunt mult mai simple. Că unii au apreciat, mulți din motive personale sau de interes, că alții au criticat, asta se numește dezbatere publică.

Dar, când orice critică este transformată în „ură”, orice întrebare devine „polarizare socială”, iar orice observație despre o lucrare din oraș trebuie contracarată cu Vaticanul și Michelangelo, poate că nu mai vorbim despre apărarea artei, ci despre apărarea unei opinii personale cu orice preț.

Pentru cei care ne recomandă să ne ocupăm „doar de responsabilitățile administrative” le răspundem  că ploieșteanul nu e nevoit să aibă voie să privească o lucrare de artă din oraș doar cu aprobare de specialitate. Arta, sub diversele ei forme, din spațiul public este, până la urmă… publică. O vede și profesorul de arte de la o catedră îndepărtată. E la fel de vizibilă și pentru un copil, un pensionar, un instalator și chiar omul care nu a citit niciodată un tratat de estetică. Și toți au dreptul să spună dacă le place sau nu.

Poate că unii dintre noi nu avem „o pasiune sau un hobby autentic” pentru artă, dar avem ochi și, slavă Domnului, încă îi putem folosi. Dacă Domnul Goe a ajuns să provoace asemenea furtuni intelectuale pe Facebook, poate că cel mai important lucru pe care l-a reușit această statuetă nu este culoarea, ci faptul că, pentru câteva zile, Ploieștiul a redescoperit o preocupare aproape uitată, să discute despre cum arată propriul oraș.

Cât despre comparația cu Michelangelo, Capela Sixtină și David, o lăsăm acolo unde îi este locul, în muzeul argumentelor care sună impresionant, dar nu demonstrează nimic. Pentru că, în definitiv, nu orice găinaț este coprolit. Și nu orice vopsea este Renaștere.

Despre cum a ajuns Artown în (diz)grația ploieștenilor – Dl. Goe, din „pijama” direct în CURcubeu! Atenție, urmează un text cu un impact emoțional puternic sau cu un conținut sensibil pentru unii!