Operațiunea Plastilina – Cazul în care statul a mobilizat forțele de ordine cu câinii din dotare pentru… 150 de lei

România, plai de dor, de odor, de obor, are, din când în când, momente în care îți dai seama că instituțiile statului funcționează impecabil, numai că, uneori, par să funcționeze într-un univers paralel, unde proporțiile dintre faptă, prejudiciu și mobilizarea forțelor de ordine au fost stabilite probabil de un scenarist care a urmărit prea multe filme polițiste distopice.

Ultima mare demonstrație de eficiență a elanului creator vine din județul Neamț, unde un adolescent de 15 ani a ajuns să fie urmărit cu câini de urmă după ce a intrat într-o grădiniță și a plecat de acolo cu o cutie de plastilină, un joc pentru copii și un parfum, prejudiciul total fiind estimat la fabuloasa sumă de… 150 de lei.

Trebuie recunoscut că băiatul nu a procedat tocmai după manualul hoțului profesionist, pentru că nu a purtat mănuși și cagula aferentă și nu a spart yale sau lacăte. Pur și simplu, a intrat într-o grădiniță pe un geam lăsat deschis, a încercat să forțeze și alte uși sau ferestre, iar apoi a lăsat suficientă urmă olfactivă încât câinele poliției să poată transforma ancheta într-o demonstrație de criminalistică aplicată. Animalul și-a făcut meseria, polițiștii și-au făcut meseria, iar statul român poate consemna cu mândrie că, atunci când cineva fură plastilină, sistemul judiciar nu doarme.

Probabil, undeva, într-un sertar instituțional, s-a aprins atunci beculețul roșu al unei operațiuni de maximă importanță. Avem o spargere, avem un suspect nemascat, avem o grădiniță, avem urme, avem câine, avem urmărire, avem reținere pentru 24 de ore și, dacă lucrurile continuă în acest ritm, nu este exclus ca în arhivele poliției să apară cândva dosarul „Plastilina”, cu importanța unei operațiuni antiteroriste și cu valoarea financiară a câtorva meniuri zilnice de prânz. Nu ar fi exclus ca forțele de intervenție, de acum cu experiență în astfel de cazuri, să fie chemate pentru colaborare și sprijin logistic și în alte țări.

Desigur, legea este lege, furtul este furt, iar faptul că prejudiciul este mic nu înseamnă că proprietarul bunurilor trebuie să accepte ca acestea să dispară. Numai că există o diferență uriașă între respectarea legii și transformarea unei găinării de 150 de lei într-o epopee criminalistică în care câinele de urmă devine aproape personaj principal, iar recuperarea unei cutii de plastilină capătă aerul unei misiuni de salvare a patrimoniului național. Nu ar fi exclus ca, de rușine, câinii polițiști să refuze să mai iasă din padoc.

Imaginea este aproape cinematografică și, parcă și vedem, cum târziu în noapte, profitând de liniștea comunei și de o grădiniță pustie, un individ cu cagulă și ochelari mați profită de geamul lăsat deschis (poate chiar a premeditat fapta), dispare apoi cu plastilină cu tot în beznă și, în zorii zilei, apar oamenii legii. Se preia urma, se dă drumul câinelui. Animalul își face datoria și pornește hotărât. Dar nu după un traficant internațional, nu după un tâlhar înarmat, nu după vreun individ care a prejudiciat statul cu milioane, așa cum era obișnuit, ci după un puști care tocmai își construise o carieră infracțională de 150 de lei și care, din informațiile publicate, pare să fi avut o slăbiciune pentru plastilină, jocuri și parfum.

Câinele, trebuie să admitem, nu are vreo vină. El nu citește valoarea prejudiciului, nu face diferența dintre un jaf bancar și o cutie de plastilină și nu știe că în România există cazuri în care milioane de lei se plimbă prin acte, contracte, firme și conturi cu o discreție infinit mai mare decât cea a unui adolescent care intră pe geam într-o grădiniță. Câinele doar își face treaba. Și o face, probabil, mai bine decât mulți oameni care ar trebui să urmărească alte urme, ceva mai complicate și infinit mai costisitoare pentru societate.

Partea cu adevărat savuroasă este însă comunicarea oficială. Totul este prezentat cu solemnitatea unei mari operațiuni: „cu ajutorul cuplului canin a fost prelucrată urma de miros uman”, până la imobilul unui minor de 15 ani. Deci, cuplul de canide, probabil soț și soție, și-au pus mirosul în funcțiune pentru a căuta mirosul uman.

Mda, formularea are o noblețe birocratică absolut magnifică. „Cuplul canin” sună ca și cum poliția ar fi desfășurat o echipă de elită formată din doi specialiști în geopolitică, eventual unul patruped și altul uman, pentru elucidarea unei conspirații care amenința securitatea națională a plastilinei.

În realitate, însă, vorbim despre o faptă comisă într-o clădire în care un geam fusese lăsat deschis, despre câteva obiecte în valoare de 150 de lei și despre un copil de 15 ani care a ajuns reținut pentru 24 de ore. Și tocmai aici apare partea pe care ar trebui să o privească societatea ceva mai atent decât titlul spectaculos și nu pentru faptul că un minor a comis o faptă penală, ci pentru felul în care ajungem să construim o mică epopee mediatică dintr-un incident care, în orice societate cu simțul proporțiilor, ar trebui tratat cu fermitate, dar și cu discernământ.

Pentru că, dacă mergem pe aceeași logică, următorul pas ar putea fi constituirea Brigăzii Plastilina, dotată cu trei câini, două autospeciale, un laborator mobil și un specialist în analiza urmelor de parfum. Pentru o gumă de șters se poate activa serviciul criminalistic, iar pentru un penar dispărut poate fi solicitat sprijin aerian. La un moment dat, România va avea probabil nevoie de un sistem național de alertă pentru dispariția obiectelor de papetărie.

Într-o țară în care instituțiile sunt adesea criticate pentru lentoare, birocrație și incapacitatea de a rezolva probleme complicate, cazul de la Oniceni demonstrează că, atunci când miza este o cutie de plastilină, sistemul poate deveni brusc suplu, agil și spectaculos de eficient. Câinele merge, polițistul merge, suspectul este identificat, este reținut și comunicatul apare prompt. Aproape că îți vine să pui plastilina pe lista de priorități strategice a statului.

Ironia adevărată nu este, așadar, că poliția și-a făcut treaba, dimpotrivă, este bine că și-a făcut-o. Ironia este că avem nevoie de un câine de urmă pentru a demonstra că statul poate fi eficient într-un caz cu un prejudiciu de 150 de lei, în timp ce cetățeanul român este obișnuit să aștepte ani întregi pentru ca alte urme, mult mai consistente și mult mai costisitoare, să fie urmărite până la capăt.

Așa că putem păstra cu grijă lecția acestei extraordinare operațiuni și dacă vreodată vă dispare plastilina, nu vă panicați. Statul veghează! Dacă dispare parfumul, sperați să fi rămas măcar mirosul. Dacă dispare un joc pentru copii, există criminalistică. Iar dacă dispar milioane, poate ar fi bine să lăsați puțin geamul deschis, să avem și noi o șansă la un câine de urmă.

Pentru că, în România eficienței selective, se pare că nu contează atât de mult cât ai furat, ci cât de ușor poate fi urmărit mirosul.