Europa tratată cu aspirină pentru „cancerul imigrației”. Rețeta eurodeputatei Afroditi Latinopoulou pentru salvarea continentului: telefoane confiscate, insule pustii și deportări în masă

Afroditi Latinopoulou, (Αφροδίτη Λατινοπούλου) eurodeputată din Grecia și lidera formațiunii Foní Loyikís (Vocea Logicii), membră a grupului Patrioții pentru Europa, a cerut în Parlamentul European o politică radicală de returnare a migranților. În discursul său, imigrația ilegală este prezentată drept o „afacere” care urmărește „islamizarea Europei”.

În Parlamentul European apar și discursuri care nu trec neobservate în mulțimea de declarații construite din limbaj administrativ, formule diplomatice și concepte atent calibrate pentru a nu deranja pe nimeni. Intervenția eurodeputatei grecoaice Afroditi Latinopoulou, rostită la 11 martie 2025 în dezbaterea privind noua abordare europeană în materie de returnări, aparține unei cu totul alte categorii.

Latinopoulou, eurodeputată din Grecia și membră a grupului „Patrioții pentru Europa” din cadrul Parlamentului European, nu a apelat la vocabularul consacrat al Bruxelles-ului despre „gestionarea fluxurilor migratorii” și „consolidarea mecanismelor de cooperare”. Ea a vorbit despre imigrație ilegală, detenție, confiscarea telefoanelor, centre închise, insule nelocuite și deportări în masă.

Intervenția ei este cu atât mai interesantă cu cât a venit chiar în ziua în care Comisia Europeană prezenta propria propunere pentru un nou sistem comun european de returnare. Însă, aici apare una dintre contradicțiile care însoțesc de ani buni politica europeană în domeniul migrației că, în timp ce discursul politic cere fermitate, administrația europeană încearcă să repare un mecanism despre care recunoaște oficial că funcționează cu o eficiență redusă.

Comisia Europeană anunța, la 11 martie 2025, că rata returnărilor la nivelul Uniunii se situa la aproximativ 20%, motiv pentru care propunea noi proceduri comune, recunoașterea reciprocă a deciziilor de returnare, reguli mai clare pentru returnarea forțată și posibilitatea unor acorduri cu țări terțe în materie de returnare.

Așadar, problema descrisă de eurodeputata greacă nu era inventată pentru discursul din Parlament. Chiar instituțiile europene recunoșteau, în aceeași zi, că sistemul de returnare avea o problemă majoră de eficiență.

Un discurs fără ambalaj diplomatic

Afroditi Latinopoulou își construiește intervenția în jurul unei idei simple, pe faptul că statele europene trebuie să-și recapete controlul asupra frontierelor și să fie capabile să execute efectiv deciziile de returnare.

În discursul său, ea afirmă că imigrația ilegală este „o afacere bine pusă la punct” pentru cei care o organizează și o asociază cu ceea ce numește „islamizarea Europei”. Critică în mod direct Germania și Franța, susține că orașele europene sunt transformate în „ghetouri” și face afirmații extrem de dure despre criminalitate și imigrație.

Deși afirmațiile eurodeputatei nu sunt rezultatele unei demonstrații statistice prezentată cu date care să demonstreze legătura generală între imigrație, islam și violența criminală, partea referitoare la returnări este mult mai concretă.

Latinopoulou pledează pentru consolidarea statelor care reprezintă primele puncte de intrare în Uniune, precum Grecia, Italia și Spania, și susține că persoanele care intră ilegal pe teritoriul european ar trebui să fie arestate, să aibă telefoanele confiscate și să fie transportate în centre închise, inclusiv pe insule nelocuite, înainte de a fi returnate în țările de origine sau în state terțe.

Totodată, indică politicile Ungariei și Poloniei drept reper și critică ceea ce consideră a fi lipsa de fermitate a instituțiilor europene. Metafora care închide intervenția este una dintre cele mai puternice: „Imigrația ilegală este cancerul Europei, iar voi o tratați cu aspirină.”

Este o formulare politică și trebuie tratată ca atare, dar, dincolo de metaforă, există un fapt administrativ care îi conferă discursului un punct de sprijin concret, căci Comisia Europeană recunoștea, în aceeași zi, că rata returnărilor era de aproximativ 20%.

Europa care produce proceduri pentru a face funcțională o… procedură

Uniunea Europeană nu a ignorat problema, dimpotrivă, a produs în ultimii ani o arhitectură legislativă și instituțională tot mai complexă pentru gestionarea migrației, azilului și returnărilor. Numai că, atunci când rezultatele nu corespund ambițiilor declarate, răspunsul european este de multe ori o nouă procedură, un nou regulament, un nou mecanism și o nouă strategie.

În martie 2025, Comisia a venit cu propunerea unui sistem european comun de returnare. Printre măsurile anunțate se numărau o decizie europeană de returnare emisă împreună cu decizia națională, recunoașterea reciprocă a deciziilor între statele membre, reguli mai clare pentru returnarea forțată și obligații suplimentare pentru persoanele cărora li s-a cerut să părăsească teritoriul Uniunii. Comisia a propus inclusiv un cadru juridic pentru ceea ce numește „return hubs”, prin acorduri cu state terțe care trebuie să respecte standardele și principiile internaționale în materia drepturilor omului.

Putem spune că este o demonstrație aproape perfectă a stilului administrativ european și dacă mecanismul nu funcționează suficient de bine, atunci se mai construiește un mecanism pentru a-l face să funcționeze.

De această dată, însă, problema era suficient de serioasă încât și instituțiile europene să recunoască public discrepanța dintre numărul deciziilor de returnare și numărul returnărilor efectiv realizate.

Discursul politic se lovește de zidul juridic

Propunerile formulate de Latinopoulou sunt mult mai radicale decât cadrul juridic european actual, iar aici diferența trebuie explicată fără caricaturizarea niciuneia dintre poziții.

Ideea că orice persoană care a intrat ilegal pe teritoriul european nu ar trebui să aibă dreptul de a solicita azil nu poate fi tratată ca o simplă regulă administrativă. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră dreptul la azil și stabilește cadrul în care acesta trebuie exercitat.

La fel, returnarea nu poate fi transformată într-o procedură colectivă, automată și lipsită de garanții. Articolul 19 din Carta drepturilor fundamentale interzice expulzările colective și interzice îndepărtarea unei persoane către un stat în care există un risc serios de pedeapsă cu moartea, tortură sau tratamente ori pedepse inumane sau degradante.

Aceasta este diferența dintre un discurs politic și o procedură juridică. În discurs, lucrurile pot fi rezumate într-o succesiune de verbe precum arestați, confiscați, transportați, deportați. În administrație, fiecare dintre aceste verbe trebuie să aibă în spate o bază legală, o procedură, o autoritate competentă și mecanisme de control. Europa nu poate renunța la toate acestea doar pentru că rezultatele sistemului actual sunt nesatisfăcătoare.

Insulele nelocuite și realitatea administrativă

Propunerea privind transportarea migranților în centre închise și pe insule nelocuite este una dintre cele mai spectaculoase părți ale discursului.

În realitatea juridică europeană, însă, detenția în scopul returnării și transferul unei persoane către un alt stat nu sunt simple operațiuni logistice. Ele sunt supuse unor condiții și garanții juridice, iar politica europeană privind returnările trebuie să respecte drepturile fundamentale și obligațiile internaționale.

Comisia însăși a insistat, atunci când a prezentat noul sistem de returnare, că acesta trebuie să permită creșterea ratelor de returnare cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale.

De aici rezultă o tensiune inevitabilă între două realități. Pe de o parte se află presiunea politică pentru ca statele să poată îndepărta rapid persoanele care nu au drept de ședere. Pe de altă parte se află sistemul juridic european, care nu permite ca o persoană să fie tratată pur și simplu ca un obiect administrativ ce poate fi mutat dintr-un loc în altul fără verificarea situației sale.

Problema Europei nu ar fi că nu știe să formuleze principii. ci faptul că trebuie să găsească un punct de echilibru între eficiența returnărilor și respectarea propriilor reguli.

Telefoanele confiscate și diferența dintre slogan și procedură

La fel de tranșantă este și propunerea privind confiscarea telefoanelor mobile. Într-un discurs politic, măsura poate fi formulată într-o singură propoziție. În administrație, însă, o astfel de măsură ar ridica imediat probleme privind temeiul juridic, durata confiscării, accesul la date, protecția vieții private, folosirea informațiilor și restituirea bunului. De aici reiese, din nou, diferența dintre mesajul politic și mecanismul de aplicare.

Un politician poate spune că dorește o măsură radicală, dar… Instituția care trebuie să o aplice trebuie să demonstreze că măsura poate fi introdusă într-un sistem juridic fără să producă alte încălcări ale legii. Am putea spune că este una dintre marile probleme ale politicii europene când discursul poate fi rapid, iar administrația este obligată să meargă prin toate etapele.

Când 20% devine problema pe care nu o mai poate ascunde nici Bruxelles-ul

Pe lângă formulările dure ale eurodeputatei grecoaice, cifra prezentată de Comisia Europeană în aceeași zi rămâne de bază. O rată de returnare de aproximativ 20% înseamnă că între decizia administrativă prin care unei persoane i se cere să părăsească teritoriul Uniunii și plecarea efectivă există un spațiu enorm în care sistemul poate eșua.

Comisia a recunoscut explicit că persoanele cărora li s-a ordonat să părăsească o țară din UE scapă frecvent de autorități și tocmai de aceea a propus un sistem comun menit să crească rata returnărilor.Este punctul în care discursul Latinopoulou și politica instituțională europeană ajung, paradoxal, să se întâlnească, chiar dacă pornesc de la poziții politice foarte diferite.

Eurodeputata spune că Europa trebuie să fie mult mai fermă, în timp ce Comisia spune că sistemul de returnare trebuie să devină mai eficient. Diferența este că prima formulează problema într-un limbaj politic dur, în timp ce a doua încearcă să o rezolve prin legislație și proceduri.

Discursul integral al eurodeputatei grecoaice

Pentru a înțelege exact tonul și conținutul intervenției, redăm mai jos traducerea declarației din înregistrarea analizată:

„Doamnă președintă, domnule comisar, imigrația ilegală este o afacere bine pusă la punct, din care cei care o orchestrează fac avere, și un instrument pentru islamizarea Europei. Cu binecuvântarea Germaniei și Franței, ne-ați umplut țările de imigranți ilegali. Plătim islamul, care ne urăște, din banii noștri, pentru a transforma orașele noastre în ghetouri, pentru a viola și ucide sub ochii noștri, în numele lui Allah. Suntem plini de Mahmoud și Mohammed, într-o Europă care a devenit de nerecunoscut. Există soluții. Trebuie consolidate prin toate mijloacele țările care reprezintă primele porți de intrare, precum patria mea, Grecia, dar și Italia și Spania.

Cei care intră ilegal pe teritoriul european nu ar trebui să aibă dreptul nici la ajutoare, nici la azil. Ei trebuie arestați, telefoanele mobile trebuie confiscate, trebuie transportați în centre închise, pe insule nelocuite, iar de acolo deportați în țările lor sau, prin acorduri între state, în țări din afara Uniunii Europene.

Opriți finanțarea șederii lor și finanțați deportarea lor! Modelul nostru trebuie să fie reprezentat de politicile Ungariei și Poloniei, politici pe care, în loc să le adoptați, le combateți, ca nu cumva să se supere islamul.

Oricine încalcă frontiera unei țări este ca și cum ar sparge ușa casei noastre. Imigrația ilegală este cancerul Europei, iar voi o tratați cu aspirină. Așa că începeți imediat deportările în masă!

Există bani, există aeroporturi, există centre de detenție. Adunați-i în centre de detenție și trimiteți-i departe înainte ca Europa să moară. Ne vrem țara, identitatea și valorile înapoi!

Iar dacă voi, socialiștii care vă pretindeți atât de sensibili, căutați rasiști, uitați-vă în oglinzi. Voi sunteți cei mai mari rasiști împotriva europenilor!”

Adevărata problemă a Europei se află, astfel, undeva între cele două lumi. Pe de o parte, există nevoia declarată de control al frontierelor și de executare a deciziilor de returnare. Pe de altă parte, există un sistem juridic pe care instituțiile europene nu îl pot ocoli atunci când încearcă să facă acest lucru.

Uniunea Europeană a reușit să construiască o arhitectură administrativă impresionant de complicată pentru migrație, azil și returnări, dar a ajuns să recunoască ea însăși că numai aproximativ una din cinci decizii de returnare se concretiza efectiv în plecarea persoanei vizate.

Europa are, așadar, legi, agenții, proceduri, pacte, strategii și noi sisteme comune, dar mai are nevoie și ca acestea să funcționeze. În fond, o politică publică nu este măsurată în numărul de documente produse pentru ea, ci în capacitatea administrației de a o pune efectiv în aplicare, în limitele legii.