ROMÂNIA, CAPTURATĂ DE „STATUL CSM”? Dictatura instituțională în care cetățeanul are voie să plătească, dar nu mai are voie să decidă

Un număr de 153.532 de români au semnat o inițiativă legislativă. Consiliul Superior al Magistraturii a decis că cetățeanul nu are „imaginea de ansamblu” pentru a cere bani pentru profesori. În același timp, „Sfatul Bătrânilor” din CSM apără salarii, pensii și privilegii care se măsoară în sute de mii de lei anual. România mai are președinte, Guvern și Parlament. Și, astfel, ne tot întrebăm… mai și conduc, mai au putere de decizie?

Se ivesc momente în care democrația românească începe să semene cu o piesă de teatru în care cetățeanul are voie să intre în sală, să voteze biletul, să plătească întreținerea și să finanțeze spectacolul, dar nu mai are voie să spună ce se joacă pe scenă.

Ca să dăm dovadă că avem o țară normală, chiar democratică, avem președinte, premier, Guvern, Parlament. Avem alegeri libere, partide și Constituție. Și, bineînțeles, avem instituțiile care ne explică, cu solemnitatea specifică statului român, ce avem voie să facem.

Iar în această arhitectură tot mai complicată a puterii există o instituție care pare să fi căpătat, în ultimii ani, un apetit tot mai mare pentru a ne explica nu doar cum trebuie să funcționeze justiția, ci și cum trebuie să funcționeze România… Consiliul Superior al Magistraturii.

CSM este, constituțional, garantul independenței justiției. Foarte bine, nimeni nu contestă că justiția trebuie să fie independentă. Dar independența justiției nu înseamnă independența față de întrebările cetățeanului. Și, mai ales, nu înseamnă că România poate ajunge să funcționeze ca un stat în stat.

Peste 153.500 de români au vorbit. CCR le-a explicat că nu prea înțeleg…

Pe 15 iulie 2026, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 1/2026, publicată în Monitorul Oficial pe 10 septembrie. Dosarul este cu atât mai interesant cu cât vorbim despre o inițiativă legislativă susținută de 153.532 de cetățeni.

Curtea a constatat că pragul constituțional privind numărul minim de susținători este îndeplinit. Inițiativa a trecut, deci, testul celor 100.000 de cetățeni prevăzut de Constituție.

După care a venit partea savuroasă, precum o savarină care pare prospătă, astfel că o serie de prevederi din proiect, care vizau inclusiv venituri și drepturi pentru personalul din educație, au fost declarate neconstituționale deoarece, în interpretarea CCR, reprezintă norme cu caracter fiscal.

Cu alte cuvinte, eventual tot cu astea, românii, chiar au avut destule semnături, nu au avut voie să ceară chiar orice pentru că unele lucruri costă bani. Iar când vine vorba despre bani publici, cetățeanul trebuie să știe unde îi este locul, la padoc.

CCR explică în hotărârea sa că „problemele fiscale” nu trebuie înțelese doar ca taxe și impozite, ci pot include și măsuri care au un impact major asupra bugetului de stat. Motivarea merge mai departe cum că cetățenii nu ar avea o imagine de ansamblu asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare pentru a evalua obiectiv sustenabilitatea unor asemenea măsuri.

Aici începe show-ul atâta timp cât omul simplu este suficient de competent să muncească, să plătească taxe, suficient de competent să plătească TVA, competent să plătească CAS și CASS, accize, să finanțeze statul. Dar când spune că o anumită categorie socială trebuie să primească mai mulți bani, brusc apare problema complexității bugetare.

Și asta vine ca o bâtă de oină peste ceafa cetățeanului și, astfel, acesta nu mai are „imaginea de ansamblu”. Ce noroc pe noi că există oameni care o au!

Cetățeanul poate plăti. Dar nu poate decide!

Constituția spune că inițiativa legislativă nu aparține exclusiv parlamentarilor și Guvernului, și cetățenii au un asemenea drept, în anumite condiții. Adică exact ceea ce ar trebui să însemne democrația participativă.

Aduni semnături, susții ideea, o trimiți în Parlament, dezbate Parlamentul, apoi votează. Totul pare democratic. Dar acum aflăm că există un domeniu în care cetățeanul poate ajunge la ușa Parlamentului cu 153.532 de semnături și poate primi, practic, un răspuns elegant de genul „Mulțumim pentru participare. Problema este prea complicată pentru dumneavoastră, de aici ne ocupăm noi!”

Asta este partea care ar trebui să ne dea tuturor de gândit… Pentru că dacă cetățeanul nu este suficient de competent să decidă asupra unei cheltuieli bugetare, atunci de ce este suficient de competent să aleagă oamenii care decid cheltuielile bugetare?

Adică nu poate aprecia sustenabilitatea unei creșteri salariale pentru profesori, dar poate aprecia promisiunile electorale ale unui partid. Nu pricepe asta cu bugetul, dar poate vota Parlamentul. Nu poate evalua o cheltuială publică, dar poate vota oameni care administrează sute de miliarde de lei.

Sau poate că problema nu este că cetățeanul nu înțelege. Poate problema este că cetățeanul trebuie să înțeleagă doar ceea ce i se permite să înțeleagă.

Între timp, Sfatul Bătrânilor știe!

Aici intră pe îngăduitoarea scenă a politichiei mioritice… CeSeMeee. Actualul Consiliu are 19 membri în componența sa constituțională, iar dintre membrii aleși, 14 sunt judecători și procurori, alături de cei doi reprezentanți ai societății civile. În 2026, conducerea este asigurată de judecătorul Gheorghe-Liviu Odagiu, președinte, și procurorul Bogdan-Silviu Staicu, vicepreședinte.

Nouăsprezece oameni care au puterea să decidă pentru vreo 19 milioane de români. Evident, nu spunem că acești oameni nu trebuie să aibă competențe, responsabilități și autoritate, dar autoritatea nu trebuie confundată cu suveranitatea.

CSM este o instituție constituțională cu o misiune precisă. Nu este Parlamentul, Guvernul, Președinția și, cu atât mai puțin, nu reprezintă poporul român.

Numai că, atunci când instituția începe să reacționeze sistematic la chestiuni privind salarizarea, pensiile, bugetele, drepturile financiare ale magistraților și proiectele Guvernului, cetățeanul începe să aibă impresia că avem de-a face cu ceva mai mult decât cu apărarea independenței justiției. Avem impresia că asistăm la apărarea unui sistem care a ajuns să se apere singur.

Și acum să punem banii pe masă

Eiii, aici începe partea cu adevărat interesantă… Nu mai vorbim despre metafizica independenței, despre „statut” sau despre „arhitectura constituțională”, ci despre bani publici.

Iar declarațiile de avere centralizate pentru cei 16 membri aleși ai CSM pentru care există date financiare comparabile arată venituri totale de 9.409.842 de lei, adică aproximativ 1,88 milioane de euro. Să-i vedem…

„Sfatul Bătrânilor” – cât au declarat că au încasat

Total: 9.409.842 lei. Datele sunt veniturile declarate pentru anul 2024, centralizate pe baza declarațiilor de avere disponibile la acel moment; nu trebuie confundate cu salariul lunar actual al fiecăruia.

Și acum să facem puțină matematică pecuniară. Media celor 16 este de aproximativ 588.000 de lei pe an, adică aproximativ 49.000 de lei pe lună, dacă împărțim pur matematic totalul anual la 16 și apoi la 12.

Sigur, aceasta este o medie, nu înseamnă că fiecare membru primește 49.000 de lei lunar, dar cifrele individuale sunt și mai spectaculoase:

• Daniel Grădinaru: peste un milion de lei într-un an.
• Denisa-Angelica Stănișor: peste un milion de lei într-un an.
• Alți membri trec de 600.000, 500.000 sau 400.000 de lei anual.

Iar toate acestea trebuie privite în contextul în care statului i se cere să economisească, românilor li se explică faptul că nu sunt bani, iar Guvernul este împins să caute economii prin toate colțurile bugetului.

Păi, când gestionezi putere publică și bani publici, trebuie să accepți și întrebările publicului.

Daniel Grădinaru: peste un milion de lei

În cazul lui Daniel Grădinaru, suma de 1.039.668 lei este alcătuită din mai multe surse de venit declarate, inclusiv venituri de la CSM, venituri ca judecător la Înalta Curte și venituri din activitatea didactică.

Denisa-Angelica Stănișor a declarat 1.024.574 lei, inclusiv venituri de la CSM, proiecte și alte drepturi salariale.

Așadar, repetăm pentru cei care vor să ne acuze că am confundat salariul cu venitul anual: nu confundăm! Tocmai de aceea prezentăm veniturile declarate și nu le numim „salarii lunare”, dar poate că exact asta este problema.

Pentru omul obișnuit, venitul anual de sute de mii de lei pare atât de îndepărtat de realitatea lui încât nici nu mai contează dacă suma vine din salariu, indemnizație, drepturi restante sau alte componente. Pentru că toate sunt bani și toate înseamnă venituri.

Când cetățeanul cere bani pentru profesori, avem „sustenabilitate”

Aici este marea ironie pentru că profesorii au vrut:

• creșteri salariale;
• prime de instalare;
• reintroducerea unor burse;
• plata mai rapidă a unor drepturi câștigate în instanță;
• modificări privind voucherele de vacanță;
• alte drepturi pentru personalul din educație.

Nu mai puțin de 153.532 de cetățeni au susținut inițiativa, dar CCR a spus că unele dintre prevederi sunt norme cu caracter fiscal și nu pot face obiectul inițiativei legislative cetățenești în forma respectivă.

În traducere neaoșă, poporul poate propune, dar să nu propună prea scump pentru că atunci intrăm în zona specialiștilor și doar specialiștii sunt cei care au „imaginea de ansamblu”.

Dar când vorbim despre magistrați?

Eee, atunci discursul se schimbă! CSM insistă constant asupra independenței justiției și asupra condițiilor materiale necesare acesteia. În mesajul său din iulie 2026, președintele CSM, Gheorghe-Liviu Odagiu, afirma că independența justiției trebuie să rămână legată de integritate, competență, echilibru și respect față de cetățean.

Foarte frumos, ba chiar suntem de acord cu ultima parte, aia cu respect față de cetățean. Atunci să o aplicăm, căci respect față de cetățean înseamnă și să analizăm cât costă sistemul și cât câștigă cei care conduc sistemul sau de ce anumite categorii beneficiază de protecții și privilegii pe care alte categorii nu le au.

Cine controlează puterea celor care controlează… puterea?

Dictatura nu trebuie neapărat să vină cu tancuri și nici nu ne prefacem că am spune cum că România este, juridic, o dictatură. Nu este, dar există ceva care trebuie urmărit cu maximă atenție și anume tentația unei dictaturi instituționale.

Dictatura modernă nu trebuie să înceapă neapărat cu tancuri, dar poate începe cu ideea că instituția știe mai bine decât cetățeanul și continuă cu ideea că instituția este prea importantă pentru a fi criticată. Apoi, poate avansa cu ideea că orice critică este un atac șiastfel, poate ajunge la situația în care cei care exercită puterea în numele statului ajung să creadă că societatea trebuie să-i asculte, nu să-i întrebe.

Asta ar fi cu adevărat periculos pentru că independența nu înseamnă infailibilitate și nici imunitate față de opinia publică.

Dacă cetățeanul nu înțelege bugetul, să-i luăm și dreptul de vot!

Dacă ducem logica CCR până la capăt, asta înseamnă că în cazul în care cetățeanul nu poate aprecia sustenabilitatea unei cheltuieli publice, atunci poate că nici nu ar trebui să voteze. La urma urmei, de ce să lăsăm un om care nu știe să construiască un buget să aleagă Parlamentul? De ce să-l lăsăm să voteze un partid care promite pensii sau salarii mai mari? Darămite investiții sau reduceri de taxe!

România are trei puteri. Nu una și jumătate!

Aici este problema fundamentală, căci Justiția este o putere în stat, dar nu este statul! CSM este garantul independenței justiției, nu guvernul României cel care adoptă bugetul național.

CeSeMiștii nu sunt aleși prin vot universal, așadar nu reprezintă direct cele 19 milioane de cetățeni și nici nu poate deveni un fel de Sfat al Bătrânilor primitiv care stabilește ce este bine pentru societate, după care restul instituțiilor trebuie să se conformeze.

Parlamentul trebuie să-și facă treaba, la fel Guvernul, Parlamentul și Președintele. La fel și Justiția, iar cetățeanul trebuie să aibă dreptul să-i întrebe pe toți dacă și-o fac bine, inclusiv pe cei care poartă roba.

Pentru că România nu poate ajunge într-o situație în care Parlamentul este ales de cetățeni, Guvernul este construit politic, președintele este ales de cetățeni, iar instituțiile care nu au aceeași legitimitate electorală ajung să stabilească limite tot mai largi pentru ceea ce ceilalți pot face.

Asta nu mai este echilibru, este deja dezechilibru instituțional și de aici până la un „stat în stat” nu mai este decât un pas.

Pentru că democrația nu moare întotdeauna cu zgomot, uneori moare încet prin proceduri, excepți, interpretări ș.a.m.d.. Și, mai ales, în momentul în care cetățeanului i se spune că nu este suficient de competent pentru a decide.

Pentru că într-o democrație adevărată cetățeanul nu trebuie să ceară voie ca să întrebe. Noi plătim! Până când cineva va avea nevoie din nou de votul nostru.