Introducere: Logica responsabilității și capcana idolatriei
Nu poți atribui vina altcuiva decât dacă te recunoști pe tine însuți ca subiect responsabil. Însă responsabilitatea nu se poate exercita în vid; ea nu poate exista decât față de cineva, iar nu față de ceva. Orice obiect sau concept abstract, urmărit până la capătul firului său cauzal, conduce inevitabil către o instanță personală. A refuza să vezi această legătură înseamnă a comite o dublă eroare ontologică: a personaliza obiectul și a obiectiva omul. În acel moment, responsabilitatea se autonomizează, devenind o religie seculară, adică un idol. Omul nu mai este liber și responsabil, ci devine sclavul propriului său construct ideologic; el devine un idolatru.
Dacă însă această legătură de la persoană la persoană este asumată, responsabilitatea se transformă în credință. Această credință nu poate fi structural decât creștină. Nicio altă arhitectură spirituală sau filosofică nu așază responsabilitatea pe relația ontologică directă dintre un Creator Personal și o făptură creată după chipul și asemănarea Sa. [1] Alteritatea autentică nu se poate realiza în sfera obiectivării și a manipulării utilitare, ci doar în spațiul dialogic guvernat de prezența Absolutului Personal, unde celălalt este recunoscut ca un „Tu” legitim și transcendent. [2]
1. Fragilitatea drepturilor omului în fața Absolutului Monolit
Din acest punct de vedere, viitorul Europei este condiționat în mod radical de modul în care întâmpină fenomenul imigrației. Și nu sunt decât două posibilități, cu o credință creștină asumată sau cu ideologia abstractă a „drepturilor omului”. Drepturile omului, în forma lor contemporană hiper-secularizată, sunt un „ceva” juridic, o convenție biocratică fără niciun fundament transcendent. Ele s-au transformat exact în idolul descris anterior, cel care personalizează instituția statului și obiectivează cetățeanul.
Facem aici o observație pe cât de importantă, pe atât de ignorată sistematic și anume, aceea că pentru masele de imigranți animate de islam, drepturile omului sunt extrem de ușor de demontat, anulat, anihilat.
Iată cum și de ce:în islam, instanța ultimă nu este o Persoană Comuniune, ci un Absolut monolit și transcendent (Allah), a cărui relație cu omul este strict una de supunere și stăpânire (abd – sclav/slujitor). Civilizația occidentală a înlocuit adevărul relației personale și comunitare cu obligativitatea normei juridice și a contractului social. [3] Această substituție generează o slăbiciune structurală catastrofală, altfel spus, o morală a datoriei abstracte și a corectitudinii politice nu poate rezista în fața unei credințe organice, asertive și teocentrice. Când o cultură fundamentată pe voința unui „Cineva” absolut (religia imigranților) se ciocnește cu o cultură care se apără printr-un „ceva” biocratic (drepturile omului), prima o va absorbi și o va dizolva inevitabil pe cea de-a doua.
2. Gestionarea superiorității ontologice: De la Șaria la Libertatea în Hristos
„Cineva-ul” religiei imigranților nu este o persoană în sensul trinitar, ci o Transcedență radical separată de istorie și de om. În schimb, creștinismul afirmă superioritatea ontologică a unui Dumnezeu-Iubire, structurat ca Persoană-Comuniune (Sfânta Treime), care Se întrupează și validează definitiv demnitatea umană. Este posibil ca europenii să gestioneze politic și spiritual această superioritate a propriei credințe fără a cădea în mândrie culturală sau xenofobie?
Răspunsul îl aflăm în chiar natura Revelației creștine, care trebuie activată pe aceste trei direcții ce descriu fiecare în parte și împreună:
Libertate asumată în fața unui Dumnezeu Personal: Imigrantul musulman este structurat interior de logica legii divine absolute (Șaria). Întâlnind Europa seculară, el vede doar o variantă degradată a acestei logici: legi omenești, profane, pe care le poate eluda sau folosi instrumental. Europa creștină trebuie să arate că alternativa la Șaria nu este relativismul moral sau nihilismul consumerist, ci libertatea asumată în fața unui Dumnezeu Personal. Adevărata libertate nu este un simplu drept civil acordat de stat, ci o dimensiune ontologică a omului care decurge direct din filiația sa divină. [4] Moralitatea europeană trebuie să își redescopere izvorul în iubirea liberă față de Hristos, nu în frica de coerciția administrativă a statului.
Ospitalitatea personală (filoxenia) contra asistenței sociale: Statul secularizează imigrantul, transformându-l într-un număr de dosar, un caz social sau o statistică demografică – adică îl obiectivează și îl depersonalizează. Creștinismul propune însă taina primirii străinului ca pe Hristos Însuși, conform modelului evanghelic: „Străin am fost și M-ați primit”. [5] Prin exercitarea filoxeniei ecleziale, imigrantul nu mai întâlnește o instituție rece și biocratică, ci o persoană capabilă de jertfă gratuită. Această iubire personală care nu caută să cucerească geopolitic, ci să slujească, fisurează logica monolitică a supunerii islamice. Ea îi oferă imigrantului experiența existențială a unui Dumnezeu care îl tratează ca pe un fiu liber, nu ca pe o rotiță într-un angrenaj juridic.
A crede că Crucea creștină jignește pe cineva este o formă de vid cultural și duhovnicesc: Cea mai gravă eroare a Europei contemporane este ascunderea propriilor simboluri creștine din dorința absurdă de a nu „jigni”. Însă o cultură profund religioasă disprețuiește vidul spiritual și auto-flagelarea culturală. Violența mimetică și crizele identitare se acutizează în mod violent tocmai acolo unde valorile fondatoare și mecanismele sacre ale unei societăți sunt abandonate, renegate sau resimțite cu vinovăție. [6] Europenii au datoria de a-și asuma public credința trinitară. Un dialog real și fertil nu se poate purta niciodată între o credință puternică și un vid juridic, ci doar între două identități afirmate, unde creștinismul are misiunea de a mărturisi acea „frumusețe care va salva lumea”. [7]
Concluzie
Parafrazând o celebră teză din a doua jumătate a secolului XX, conform căreia noul veac va fi religios sau nu va fi deloc, putem concluziona că Europa va gândi creștin sau nu va mai fi deloc. [8] Criza actuală a continentului nu este în esență una economică, legislativă sau migraționistă, ci reprezintă o disoluție profundă a responsabilității ontologice.
Refuzul de a-L recunoaște pe Dumnezeu ca Persoană la capătul propriei istorii a transformat Europa contemporană într-un muzeu fragil al idolilor abstracți. Singura cale de supraviețuire nu este rigidizarea frontierelor administrative și nici perfecționarea discursului moralizator al drepturilor omului, ci redescoperirea identității hristice. Numai înlocuind religia seculară a drepturilor fără chip cu o credință vie într-un Dumnezeu Personal, Europa va înceta să mai fie o masa inertă de indivizi obiectivați. Doar redevenind o comunitate de persoane libere și responsabile în fața lui Hristos, ea va putea întâmpina alteritatea nu ca pe o amenințare distructivă care o va dizolva, ci ca pe un spațiu al mărturisirii, al dialogului ontologic autentic și al mântuirii. Ca pe un Spațiu Viu al jertfei, Crucii, puterii mărturisirii și al vieții.
Note de subsol
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune redactată și comentată de Bartolomeu Anania (București: Editura Institutului Biblical și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001), Facere 1, 26, p. 34.
2. Martin Buber, Eu și Tu, trad. Ștefan Augustin Doinaș (București: Editura Humanitas, 1992), pp. 41-48.
3. Christos Yannaras, Libertatea moralei, trad. Mihai Cantuniari (București: Editura Anastasia, 2002), pp. 73-81.
4. Nikolai Berdiaev, Destinul omului în lumea modernă, trad. Teodor Baconsky (București: Editura Anastasia, 1993), p. 114.
5. Biblia, Sfânta Evanghelie după Matei 25, 35, ed. cit., p. 1192.
6. René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, trad. Mona Antohi (București: Editura Nemira, 2008), pp. 156-162.
7. Fiodor M. Dostoievski, Idiotul, trad. Nicolae Gane (București: Editura Polirom, 2011), p. 412.
8. André Malraux, Omul precar și literatura, trad. Modest Morariu (București: Editura Univers, 1978), pp. 245-248. (Notă: Maximei atribuite publicistic lui Malraux i se regăsesc fundamentele conceptuale legate de metamorfoza sacrului în aceste volume de reflecții
F.M.
Lasă un răspuns