Mizerabila și de plâns singurătate a omului

Singurătatea pe care o practică astăzi oamenii, chiar asemănătoare altor vremi, este o singurătate defectuoasă, o singurătate străină lor înșiși. Rezolvările singurătății de astăzi sunt sentimentaliste. Este o singurătate fără libertate.

Aceia care pleacă de la oamenii singuri sunt aidoma lor; cei care vin la oamenii singuri sunt însăși singurătatea, pentru că doar aud, fără să asculte; ei nu sunt într-un moment de singurătate, sunt condamnați la singurătate.

Poetul Nichita Stănescu vorbește despre o astfel de auzire, pe care numai cei ce aud „nenăscuţii câini / pe nenăscuţii oameni cum îi latră” sau veselia idolatră o are: „Morţii îşi schimbă tot timpul între ei / numele, numerele, unu, doi, trei…”.

Există un auz, o auzire pentru ce pleacă din noi sau este, cel mult, identică nouă. Dar ascultarea, dimpotrivă, este pentru ce apare și vine înspre noi.

Tristețea e auz și plecare, inclusiv a ce nu s-a născut vreodată. Bucuria este ascultarea celor ce vin „și la inima omului nu s-au suit” încă. Ce vine nu poate fi doar auzit, căci abia ascultarea este bucuria venirii Celui care vine.

Așadar, nu doar să auzim, ci să ascultăm, să fim ascultători, nu neascultători.

Pentru că a fi ascultător nu este obediență sau servilism, ci este bucurie și ascultare. Dar numai a-L auzi pe Hristos și nu a-L asculta, că spune: „adu-ți degetul… adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea”, este începutul singurătății. Acelei singurătăți defectuoase, cu rezolvări sentimentaliste, cea mai mizerabilă și de plâns singurătate a omului.

Diognet