Cvorum la pumni și coate… goale: 66 de Senatori, 67 de Orgoli, Zero Rușine

În templul democrației românești, cunoscut sub numele de Senat, s-a mai consumat o reprezentație din spectacolul de circ și panaramă „Bătăuși de rang înalt”. Decorul, ca de obicei, solemn, drapelele la locul lor, că doar demnitarilor li se fâlfâie, microfoanele deschise, iar onoarea… dispărută fără cvorum.

Într-o zi în care ar fi trebuit să se dezbată legi, s-au des bătut coate. Senatorul Liviu Fodoca filma o sală aproape goală, un gest aproape documentar, dacă n-ar fi fost tratat ca o tentativă de lovitură de stat cu telefonul mobil. În fond, ce poate fi mai periculos pentru putere decât o cameră pornită într-o sală în care lipsește fix un om? 66 de senatori prezenți, 67 necesari. O diferență de un om și o prăpastie de credibilitate.

Puterea căuta febril al 67-lea senator, probabil pe sub bănci, prin sertare sau în spatele ficusului constituțional. Opoziția filma. Puterea împingea. Opoziția striga. Și, în mijlocul acestei farse cu iz de ședință de bloc, democrația era ținută de guler și zgâlțâită fără pic de empatie.

Momentul culminant s-a manifestat prin îmbrânceli. S-au omis argumentele, amendamentele, iar replicile inteligente au lipsit cu desăvârșire. Nimic nou! Așadar, îmbrânceli… Ca la coadă la mici, nu la vot pe legi. În apărarea onoarei parlamentare sare un coleg, împinge, se agită, iar din fundal se aud replici demne de peluza unui stadion, nu de plen. „Nu pune mâna pe el!”, se aude un strigăt tarzanian care ar fi trebuit să fie inutil într-o instituție a statului, dar care, iată, a devenit coloană sonoră oficială.

Președintele Senatului intervine, cere calm, ordine, liniște. Doar că microfonul, acest martor nemilos, rămâne deschis. Și așa aflăm ce gândire înaltă bântuie pupitrul: „Ce golani sunt ăștia!” O analiză politică profundă, demnă de tratate. Dacă Aristotel ar fi trăit, probabil ar fi adăugat un capitol nou la „Politica”: „Golănia ca metodă de guvernare”.

Ședința s-a suspendat din lipsă de cvorum. După toată energia consumată pe împins și jignit, matematica a rămas implacabilă, astfel că 66 nu fac 67, nici dacă strigi mai tare, nici dacă împingi mai convingător, nici dacă te dedublezi din demnitar în josnicar.

Așa arată astăzi exercițiul democratic, pur mioritic, un meci fără arbitru, cu microfoane uitate deschise și cu nervii ținuți loc de idei. Un parlament în care prezența fizică e mai greu de asigurat decât prezența agresivității, iar responsabilitatea se evaporă mai repede decât un vot la apel nominal.

Dacă acesta este spectacolul oferit cetățenilor, poate ar trebui să se vândă bilete. Măcar să iasă bugetul pe plus. Până atunci, rămânem cu o lecție simplă că, în politica românească, uneori lipsește un singur om pentru cvorum, dar par să lipsească mult mai mulți pentru bun-simț.