Mintea creștină și ura de sine

Există ură de sine în inima fiecăruia și astfel în inima lumii? Auzim, deja, cum ura de sine răsună în toate lucrurile viitoare.

Dacă trupul nostru respinge fizic memoria, iar noi înșine construim lucid viitorul, judecăm sau împărțim dreptate, până la urmă, acestea, nu sunt decât trăsături ale urii de sine.

Câtă vreme acceptăm că facem parte exclusiv din lumea aceasta, deci că suntem muritori, ura de sine este inevitabilă, iar indignarea cu neputință. Suntem indignați, dar cum să poată fi indignat cel care este complice? Ori a fi complice cu moartea este a recunoaște neobosit că ești doar muritor.

A fi indignat, pe de-o parte și în același timp a refuza să crezi că vei învia, în același trup în care porți indignarea, este ca și cum te-ai revolta în ascuns și pentru uitare.

Fără mintea creștină, minte formată de faptul istoric al învierii lui Hristos, nu ar fi existat civilizația Europei, iar noi nu am fi avut darurile pe care știința și arta ni le oferă, adică acest sine al fiecărui european ce a devenit, în modernitate, sine al fiecărui om de pe Pământ.

Ce ne face să primim aceste daruri (de la putința de a comunica oriunde până la arta Renașterii și cea a lui Brâncuși) și totuși să fim indignați împotriva minții care le-a creat, adică împotriva minții creștine? De ce urâm sinele căruia această minte îi aparține? De unde ura față de acest sine? De unde ura noastră, a europenilor, în primul rând, față de noi înșine?

Diognet

FOTO: Rembrandt – „Filosoful în meditație” (1632), Paris, Luvru