Dacă avem doar libertatea de a face istorie făcându-ne/construindu-ne pe noi înșine, e ca și cum am fi „condamnați la libertate”. Asta implică ideea de destin… adică alt fel de libertate în gol.
Cred că acest fapt este unicul „acceptat” tocmai pentru a submina jertfa (cea mântuitoare) de sine.
De exemplu, se zice, mulți vor gloria lui Eminescu nu și viața lui. Dar mulți ar fi dispuși să se jertfească dacă ar ști că la capăt îi așteaptă gloria/istoria.
Și, totuși, lucrurile nu stau așa, din pricina faptului că jertfa de sine nu este automat o construcție de sine, adică nu face automat istorie și nu este automat libertatea… de a avea un destin.
În fapt, libertatea este de a dejuca permanent ceea ce oamenii consideră un destin. De aceea, Eminescu nu era destinat să fie poet, el pur și simplu dejuca permanent ceea ce era perceput ca un destin poetic, adică el s-a mântuit de sine și de ceea ce, probabil, percepea chiar el însuși ca destin.
Astfel, i s-a socotit lui ca dreptate, să fie Poetul. Deci nu te jertfești pentru a te construi pe sine și a face istorie, consierându-te astfel liber, ci există un Arhanghel care consideră jertfa ta drept libertate, fără de care nu poți fi/face decât istorie. Și nimic mai mult…
În absența acestui Arhanghel care să vadă jertfa ta, libertatea ta este, de fapt, condamnarea ta… la libertate.
Diognet
FOTO – Odihnă în timpul fugii în Egipt / Riposo durante la fuga in Egitto, Tițian, 1510
Lasă un răspuns