Cooperativa invizibilă

De la utopia comunistă la colectivismul digital: cum ajunge viața umană să fie livrată, comprimată și administrată algoritmic

Am trăit suficient cât să văd cum fiecare mare promisiune a progresului ajunge, mai devreme sau mai târziu, o glumă amară. Nu pentru că ideile ar fi fost greșite, ci pentru că omul a rămas același, iar „soluțiile” s-au dovedit, de cele mai multe ori, simple povești de liniștire.

Sunt muritor al unei generații tăvălite de schimbări fantastice. Îmi vine să râd ca prostul când mă gândesc prin ce am trecut și ce trăim.

Versurile lui Eminescu despre plânsetul acestui popor, gândurile lui Caragiale pe seama mahalalei numite România, dezbaterile „ca la Ploiești”, inspirate de spiritul rece din cârciuma lui Gherea, din Gara de Sud a orașului de sub castani, ironia gravă a lui Toma Caragiu, epigrama boierească a lui Quintus, iar mai nou umorul corporatist al prietenului meu Pătraru, toate par astăzi simple bule de TikTok ale vieții cotidiene.

Băăă, cum să nu râzi? Energia nucleară era prea ieftină ca să fie măsurată. Internetul trebuia să aducă democrație și adevăr. Social media trebuia să ne conecteze. Iar acum ni se spune, senin, că se lucrează la o „soluție tehnică”, nu pentru om, ci pentru contracararea și controlul inteligenței artificiale.

Pentru că asta e realitatea! Soluția nu e despre viață, ci despre frână. Despre limitare. Despre gestionarea unui mecanism care riscă să scape de sub control.

Între timp, direcția în care suntem duși, fie asistați sau conduși, este alta: banalizarea totală a complexității și a frumuseții vieții.

O lume a egalitarismului de tip comunist, dar fără cooperative și fără lozinci. Nu mai trebuie să muncești la CAP. Cooperativa algoritmică îți va trimite cu drona ceva de băgat în gură sau în venă.

În rest, stai. Consumă. Reacționează. Fii liniștit!

Utopia comunismului a fost, în fond, o promisiune: egalitate, eliberare de muncă, siguranță materială, sens colectiv. A eșuat pentru că era construită pe constrângere, minciună și pe o profundă neînțelegere a naturii umane.

Colectivismul care vine nu mai este o utopie. Este o certitudine tehnologică. Nu mai are nevoie de partid, de ideologie sau de forță brută.

Realitatea virtuală oferă cadrul perfect, o apartenență fără comunitate, participare fără prezență, sens fără experiență. Nu ți se cere să crezi. Ți se cere doar să rămâi conectat.

Diferența fundamentală este aceasta: comunismul te obliga să fii parte din colectiv; colectivismul digital te va face să vrei asta. Nu prin frică, ci prin confort. Nu prin teroare, ci prin design. Nu prin lipsuri, ci prin livrare constantă de stimuli, hrană, divertisment și certitudini prefabricate. Utopia promitea. Algoritmul livrează.

L-am întrebat, indirect, chiar pe AI ce crede. A râs și el, spunând că „cei care sunt în miezul sistemului sunt adesea mai optimiști decât cei care trăiesc efectele”.

Cu o sinceritate aproape indecentă, mi-a explicat că rolul său este să comprime sensul, să înlocuiască reflecția cu reacția și să transforme tragicul în conținut. Nu din răutate. Din eficiență.Fără fior. Fără schimbare. Fără trăire palpabilă. Fără observație, fără experiment, fără raționament, cum spunea Țuțea. Nu o lume mai violentă, ci una mai plată. Mai comodă. Mai ușor de administrat.

Comunismul a eșuat pentru că a subestimat omul.

Colectivismul digital va reuși pentru că îl cunoaște.