Cum au ajuns americanii să exploateze „comoara” lui Vântu. Resursele noastre pleacă cu acceptul tacit al Statului

Comuna Budureasa, din județul Bihor, stă pe o adevărată comoară geologică, un zăcământ uriaș de brucit, minereu care conține magneziu, estimat a fi cel mai mare din România și printre cele mai mari din Europa.

Timp de decenii, acest potențial strategic a rămas neatins, blocat între birocrație, lipsa de viziune și interese obscure. În timp ce statul român nu a reușit, sau nu a dorit, să creeze condiții pentru ca investitorii autohtoni să dezvolte proiectul, americanii au intrat în scenă și par hotărâți să transforme Budureasa într-un reper pe harta materiilor prime critice ale Europei.

În mod ironic, magneziul este unul dintre cele mai comune elemente de pe Pământ, al șaptelea ca abundență, și poate fi găsit în ape și în scoarța terestră. În stare pură, magneziul și aliajele sale sunt însă extrem de reactive, fiind ușor inflamabile.

Deși se găsește în peste 60 de minerale, de importanță economică sunt doar câteva, printre care dolomitul, magnezitul, brucitul sau carnalitul. Cu alte cuvinte, degeaba este magneziul abundent în natură, dacă nu e și rentabil să-l produci în cantități industriale.

Vântu & Geoasset. interesul autohton prins între afaceri și servicii

La începutul anilor 2000, Sorin Ovidiu Vântu a fost primul care a încercat să valorifice resursa. Prin firma Geoasset SRL, acesta a obținut o licență de exploatare pentru aproape jumătate de secol asupra perimetrului Dealul Pițiguș – Budureasa.

În spatele Geoasset se aflau oameni de afaceri, dar și foști ofițeri din servicii și specialiști în resurse minerale. Totuși, proiectul s-a prăbușit spectaculos… Geoasset a intrat în insolvență, licența a fost pierdută, iar terenurile au fost revendicate de comunitățile locale. Prima încercare de exploatare cu capital românesc s-a încheiat cu un eșec răsunător.

Cine controlează resursa de la Budureasa?

De ce nu au mai apărut investitori români?

După falimentul Geoasset, niciun alt investitor român nu s-a mai arătat interesat să continue proiectul. Explicațiile sunt multiple: risc politic și instabilitate juridică, costuri uriașe pentru explorare și tehnologie, lipsa unei strategii naționale de valorificare a materiilor prime critice, instituții pasive, care nu oferă garanții sau sprijin, inaccesibilitatea finanțărilor europene pentru companiile locale.

Astfel, capitalul românesc lipsește complet din ecuație, iar resursa strategică a ajuns în mâinile capitalului străin.

Americanii și fondul Amerocap intră în scenă

În 2023, Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM) a scos din nou la licitație perimetrul Budureasa. Licitația a fost câștigată de Verde Magnesium SRL, companie susținută de fondul american Amerocap, înregistrată în Delaware (SUA).

Curios în acest aspect este rapiditatea cu care autoritățile române au atribuit licența și includerea imediată a proiectului pe lista strategică a UE.

Mai mult, americanii nu vin singuri, întrucât beneficiază de sprijin european, în timp ce România are alocate peste 600 de milioane de euro pentru proiecte privind materiile prime critice. Cu alte cuvinte, banii europeni și resursele românești alimentează un proiect american.

Reacții locale se zbat între promisiuni și îngrijorări

La Budureasa, localnicii privesc cu rezerve intrarea americanilor. Primarul comunei a declarat public că nu va accepta proiectul dacă materia primă va fi exportată brut, fără procesare locală.

Mai mult, în comunitate există temeri legate de impactul asupra mediului, de lipsa infrastructurii necesare și de transparența redusă a companiei, care nu a publicat până acum studii detaliate privind efectele proiectului.

Verde Magnesium promite tehnologii moderne și un impact minim, dar scepticismul persistă.

Magneziul, metalul viitorului. Dar pentru cine?

Magneziul este considerat un metal strategic pentru economia viitorului. Este folosit în industria auto și aeronautică, în producția de baterii pentru energia verde și are aplicații esențiale în industria militară. Cu alte cuvinte, este unul dintre elementele care definesc competiția globală pentru resurse.

România ar putea, teoretic, să dezvolte industrii conexe și să creeze lanțuri de valoare adăugată. Însă, în lipsa unei strategii naționale coerente, există riscul ca țara să rămână doar un exportator de materii prime, în timp ce beneficiile industriale și economice vor fi contabilizate în altă parte.

Resursele naționale, o șansă ratată?

Budureasa este un alt caz care scoate în evidență incapacitatea statului român de a-și valorifica strategic resursele. Capitalul autohton este lăsat deoparte, licențele se atribuie rapid investitorilor străini, iar strategiile de dezvoltare lipsesc.

La nivel global, accesul la materii prime critice a devenit o miză geopolitică importantă. Uniunea Europeană și Statele Unite caută alternative la dependența de China, care controlează peste 80% din piața mondială a magneziului.

Acum, planurile UE cu mina Budureasca sunt mărețe. Producția ar urma să înceapă cel târziu în 2027 și ar ajunge la o capacitate de 90.000 de tone pe an, adică jumătate din rezerva UE și 9% din producția la nivel global.

În acest context, România, prin Budureasa, este împinsă în rolul de furnizor strategic pentru Occident. Însă, fără o strategie proprie, riscul este ca țara să rămână doar un pion într-o competiție globală, cedând resurse esențiale fără a-și asigura propriile avantaje industriale și economice. România pare condamnată să joace rolul furnizorului ieftin de resurse.

Și pare normal să ne punem întrebarea: cine ține cu România?