Cel mai mare hoț din istoria României… care n-a fost niciodată pedepsit

Nu e vorba de vreun „baron local” din ultimele decenii și nici de un magnat al contractelor cu statul. Povestea începe în secolul al XIX-lea, într-o epocă în care România era încă în plin proces de formare, iar onoarea și cuvântul dat valorau mai mult decât legile scrise.

Personajul central este Radu Cercel, un nume aproape uitat astăzi, dar care, în vremea lui, a reușit să pună pe jar târgoveți, negustori și chiar autoritățile vremii.

Radu Cercel nu era un hoț obișnuit. Nu ataca pe ulițe, nu fura buzunare prin iarmaroace și nu-și murdărea mâinile cu măruntul. Avea stil și, mai ales, imaginație. Îmbrăcat în haine boierești, cu vorbă aleasă și maniere care inspirau încredere, își croia identități false precum funcționar al vistieriei, reprezentant al domnitorului sau negustor de seamă venit „cu treabă la capitală”.

Victimele sale preferate erau negustorii înstăriți și proprietarii de hanuri, oameni care trăiau din comerț și care visau la afaceri cu statul ori la contracte privilegiate. Pe scurt, Radu juca perfect rolul omului „bine conectat la putere”, un tipar care, paradoxal, nu a dispărut nici azi.

Apogeul carierei sale infracționale a venit în anul 1849. Istoria orală spune că, printr-o combinație ingenioasă de minciuni și documente falsificate, a reușit să convingă un bogat negustor că urmează să facă o tranzacție avantajoasă cu vistieria.

În loc de profit, negustorul s-a trezit păgubit de peste 70 de pungi cu galbeni, o avere colosală pentru acea vreme.

Furtul a făcut senzație. Pentru oamenii de rând, povestea părea desprinsă dintr-un basm, iar pentru autorități era o rușine de proporții. Căutările au început imediat, dar Radu Cercel dispărea de fiecare dată ca și cum s-ar fi topit în aer.

Se spune că Radu nu era un lup singuratic. În jurul lui gravitau complici din toate mediile, de la călugări care îi ofereau adăpost în mănăstiri izolate, până la boieri care îi datorau favoruri și îl ascundeau prin pivnițe sau conace.

Există chiar mărturii potrivit cărora unele căpetenii de mazili l-ar fi protejat, considerându-l mai degrabă un „haiduc urban” decât un criminal.

Astfel, fiecare încercare de a-l prinde se lovea de zidul complicităților. Niciun proces, nicio pedeapsă, nicio arestare nu s-a legat de numele lui.

Legenda spune că ar fi murit de bătrânețe într-un sat din Argeș, trăind liniștit din averea ascunsă de-a lungul anilor. Nu s-a pocăit, nu și-a recunoscut vreodată faptele și nici nu a dat semne de regret. Privirea sa, spuneau cei care l-ar fi cunoscut, era a unui om convins că a jucat și a câștigat.

Astăzi, numele său abia mai răzbate prin arhive și amintiri. Într-o țară unde „șmecheria” e adesea ridicată la rang de virtute, Radu Cercel a rămas un personaj ambiguu, hoț genial pentru unii, impostor periculos pentru alții.

Radu Cercel nu a fost un haiduc romantic ca Iancu Jianu și nici un tâlhar crud ca alții din epocă. A fost, mai degrabă, un actor al epocii sale, un maestru al disimulării care a înțeles că puterea imaginii poate fura mai mult decât o sabie.

Într-o țară aflată la răscruce, el a demonstrat că cel mai mare jaf nu se face cu forța, ci cu aparențe și vorbe meșteșugite. Și, spre deosebire de urmașii săi spirituali din politica modernă, Radu Cercel a murit nepedepsit și, probabil, bogat.