23 August – Ziua în care România făcea mici pe grătar și istorie pe asfalt

Pe vremea lui Ceaușescu, calendarul avea o zi aparte, o pauză între cenușiul cotidian și frigul de la iarnă care, inevitabil, venea fără gaze și curent: 23 August. Din 1948 şi până în 1990, 23 august a fost sărbătorită ca zi naţională.

Oficial, era sărbătoarea „Revoluției de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”, o titulatură atât de lungă încât nici pionierii nu o puteau învăța pe de rost fără o gură de apă la mijloc. Neoficial, era ziua defilărilor, a grătarelor cu mici, a berii la halbă și a sentimentului vag că, măcar pentru o zi, regimul dădea drumul la butoiul cu bucurie.

Defilarea, spectacolul inevitabil

Bulevardele marilor orașe erau împodobite cu pancarte, stegulețe și lozinci care îți aduceau aminte că patria îți aparține, dar partidul o administrează cu acte în regulă. Tancuri lustruite, TAB-uri și rachete pe platforme erau scoase de la naftalină la paradă, ca să știe și poporul că, în caz de ceva, „suntem pregătiți”.

Elevii, muncitorii, profesorii și chiar pensionarii erau mobilizați să defileze. Oameni simpli, cu pancarte uriașe, treceau prin fața tribunelor unde Ceaușescu și „tovarășa academician doctor inginer” făceau cu mâna mulțimii, ca niște părinți care-și salută copiii la serbare. Mulți defilau cu zâmbetul de circumstanță, dar toți știau că la finalul programului îi așteaptă altă „revoluție”, la grătare.

Grătarele, adevărata sărbătoare

În spatele blocurilor, în curțile fabricilor, în părculețe și chiar pe câmp sau în spatele blocului, românii scoteau grătarele. Fumul de mici și cârnați umplea aerul, concurând cu mirosul de asfalt încins. Se bea bere la halbă, vin la pet și se fredona câte un cântec de voie bună, în timp ce radioul dădea marșuri patriotice.

Cei mai mulți nu-și băteau capul cu discursurile oficiale. Pentru ei, 23 August era zi liberă, cu mici, bere și vecini adunați la povești. „Trăiască Republica Socialistă România!”, striga televizorul. „Hai să mai punem o porție de muștar!”, răspundea poporul.

Bucuria unei zile rupte din monotonie

În comunista țară unde fiecare zi era un test de răbdare la cozi interminabile, 23 August venea ca un cadou cu ambalaj festiv. Nu era vorba de ideologie, nici de Ceaușescu, nici de „revoluția socială” din manuale.

Era despre o pauză, oamenii se relaxau, glumeau, se uitau la parada de la televizor și își permiteau luxul de a visa că viața poate fi mai mult decât lapte praf, chiar și praf de ouă, apoi pâine, ulei, zahăr, făină pe cartelă și frigiderul gol ca o actriță porno.

Și totuși, am mutat sărbătoarea…

După 1989, într-o încercare stângace de „purificare” a memoriei, 23 August a fost aruncat la coș. Niște minți luminate au decretat că Ziua Națională trebuie să fie pe 1 Decembrie. Ironia face ca, în loc de mici la grătar, românii s-au ales cu defilări în ger și discursuri înghețate.

Dacă 23 August era ziua în care viața părea mai luminoasă, 1 Decembrie a devenit ziua în care îți amorțesc degetele pe bulevard, încercând să aplauzi cu mănuși înghețate.

În definitiv, 23 August nu era musai despre Ceaușescu și propaganda lui, ci despre oamenii simpli care reușeau să transforme o zi oficială într-o adevărată sărbătoare populară.

Oamenii defilau dimineața, dar seara dansau în jurul grătarelor. În fond, istoria a fost scrisă pe asfalt de soldați, dar adevărata memorie a rămas în mirosul de mici și în râsetele din grădinile blocurilor.

Iar astăzi, când stăm în frig la 1 Decembrie, parcă ne gândim cu nostalgie: „Ce bine era când Ziua Națională mirosea a jar și muștar!”.