Mihai Busuioc, de la pază la justiție constituțională, o carieră în bastonul de jandarm

Curtea Constituțională a României și-a pus Busuioc în păr! Dacă în armata lui Napoleon fiecare soldat purta în raniță bastonul de mareșal, în armata PSD pare că fiecare jandarm vine deja echipat cu un mandat de judecător constituțional, ascuns probabil lângă lanterna din vestă și spray-ul paralizant, de dat în ochii opiniei publice.

Cel mai recent exemplu al acestei miraculoase metamorfoze democratice este domnul Mihai Busuioc, pe numele lui de băiat de băiat, propunerea PSD pentru un loc la masa celor nouă înțelepți ai Curții Constituționale a României (CCR).

Chiar credeți că, pentru un astfel de post, se cer ani de studii juridice, doctorate, articole în reviste de specialitate, poate niște hotărâri judecătorești memorabile și vreo 18 ani vechime în magistratură? Vă înșelați!

În România, țara tuturor posibilităților și a lipsei cronice de rușine, e suficient să știi pe cine trebuie. Sau să fi păzit, la un moment dat, ce trebuie.

Primul loc de muncă al domnului Busuioc a fost, conform unor surse mai puțin interesate de cosmetizări biografice, la Judecătoria Sector 4 București, imediat după ce a absolvit Școala de Subofițeri Jandarmi din Câmpina, în 1993.

Un început promițător, dacă visul tău este să ajungi gardian al Constituției. Practic, e ca și cum ai spune că ai devenit somelier pentru că ai păzit crama.

Acest episod, misterios absent din CV-ul oficial, este însă important pentru că e singurul punct din biografie care se apropie, fizic, nu intelectual, de vreo instituție juridică, dar și pentru că marchează începutul unei serii de coincidențe care, în România, se traduc prin „așa a vrut partidul”.

Pe lângă faptul că păzea Judecătoria, domnul Busuioc era și coleg de pază cu nimeni altul decât Bogdan Licu, un alt soldat de elită în trupele de asalt ale PSD asupra Justiției, devenit între timp judecător constituțional cu diplomă de licență în drept obținută de la o fabrică de diplome din prezentul tău drag.

Unii se întâlnesc în biblioteci, alții în cancelarii universitare, ai noștri se regăsesc, într-o splendidă reactivare sincronă, la Curtea Constituțională.

Coincidențele nu se opresc aici. Ca într-un roman polițist prost, în care toate firele se leagă forțat în ultimul capitol, Mihai Busuioc a bifat în cariera sa funcții de mare încredere politică, cum ar fi secretar general al Guvernului, președinte al Curții de Conturi și, din 2024, potențial nou cerber al Legii Fundamentale.

Curtea Constituțională a devenit, în acest decor tragicomic, o pensiune pentru soldații de partid. Cei care nu mai încap pe listele de parlamentari sau în cabinetele guvernamentale primesc un loc în această instituție-cheie, unde se stă nouă ani, bine plătit, departe de votul popular și de răspunderea profesională.

În mod normal, un astfel de post ar trebui să fie culmea unei cariere juridice de prestigiu. La noi e culmea unei fidelități de partid fără cusur. Paradoxal, pui un șef la CCR care chiar nu respectă Constituția!

Se pare că, în România, nu mai contează ce știi, ci unde ai stat de pază. Iar dacă ai stat destul de aproape de ușa Justiției, poți, la un moment dat, să ajungi să-i ții locul.

Nominalizarea lui Mihai Busuioc pentru CCR nu e doar o insultă adusă meritocrației, ci și un semn clar că, în România, republica paznicilor a înlocuit democrația competenței.

Între timp, în ranițele jandarmilor patriei, nu se mai caută bastonul de mareșal, ci diploma de judecător constituțional, cu tot cu decizia de numire, semnată și ștampilată de comitetul executiv al partidului.

În fond, poate că domnul Busuioc chiar este omul potrivit. Nu pentru că înțelege Constituția, pe care desigur nu i-a citit nici coperta, ci pentru că știe, mai bine decât oricine, cum se păzește ceva ce n-ai citit niciodată.

Audierea domnului Mihai Busuioc în Senat a durat exact 15 minute. Timp suficient, pare-se, pentru ca o Comisie să decidă că da, acesta este omul în mâinile căruia putem încredința Constituția României.

Fără întrebări clare, fără răspunsuri concrete, o tăcere elegantă, ca între vechi prieteni care știu că n-are rost să se deranjeze cu detalii. În fond, la ce bun un interviu când ai deja răspunsul pregătit de partid?

CV-ul prezentat? Discutabil, dar îndeajuns de opac cât să lase loc de interpretări. Și tocmai asta pare a fi cheia succesului în epoca post-meritocratică, adică să fii atât de vag, încât nimeni să nu-și poată da seama ce știi sau dacă știi ceva.

Experiența juridică a domnului Busuioc e asemenea unui yeti. Toată lumea vorbește despre el, dar nimeni nu l-a văzut cu adevărat.

Dar nu e vorba doar de un CV decorativ și o audiere de complezență. E vorba de un semnal grav că, iată, Curtea Constituțională a devenit, oficial, un premiu de consolare pentru funcționarii de partid și oamenii bine ancorați în sistem, genul acela de personaje care știu exact cui să spună „da, șefu!”. Funcția de judecător constituțional nu mai e o responsabilitate supremă, ci o treaptă în scara obedienței.

Cât despre palmaresul domnului Busuioc la Curtea de Conturi, niciun motiv de îngrijorare! A condus instituția într-o liniște perfectă, aproape zen, în timp ce marile dosare de corupție fiscală se acumulau, neatinse, ca niște bonsai de hârtie într-un birou în care nimeni nu deranjează praful.

Un lider al pasivității instituționalizate, trecut acum în rolul de veghetor al Constituției. E ca și cum ai pune un șoarec de bibliotecă să păzească o bancă centrală.

PSD a ales, fără ezitare, loialitatea în locul competenței. Și loialitatea, știm cu toții, are darul de a nu pune întrebări și de a nu deranja. Problema e că, în această distribuție absurdă, Constituția a ajuns să fie recuzita unei piese scrise prost, dar jucate cu aplomb de aceeași trupă de actori secundari.

Și, da, asta ne costă pe toți! Nu acum… Dar cu siguranță atunci când vom avea nevoie de o Curte care să judece după lege, nu după telefonul primit.