Trenul fără naș, balada absurdului feroviar românesc pe Valea Prahovei

Pe cât de lirică este piesa „Trenul fără naș” a trupei Iris, pe atât de grotesc-actuală a devenit ea în realitatea feroviară românească, săptămâna trecută, undeva între Bușteni și Azuga.

Pentru cine încă mai credea că sistemul nostru feroviar a atins limita absurdului, iată o veste bună, anume limita e elastică, iar CFR-ul pare hotărât să o întindă până la infinit. Sau cel puțin până la Brașov, cu o întârziere modestă de 19 minute și o poveste demnă de o comedie, cu un personaj cu șapcă de controlor.

Totul a început ca într-o după-amiază obișnuită de primăvară, cu trenul Regio 16003 plecând din Gara de Nord, la ora 13:22, spre Brașov. Un traseu familiar, aproape ritualic, pentru sutele de călători care visează la aerul curat de munte, plictiseala infinită de pe DN1 sau, de ce nu, la o evadare din cotidianul bucureștean.

Numai că, în stația Bușteni, viața a decis să-și joace cartea ironiei supreme. Trenul a plecat. Dar fără șeful de tren. Adică, exact acea persoană care, prin regulament și prin tradiție, dă semnalul de plecare și are grijă ca lucrurile să nu ia o turnură tragicomică. Detaliu minor, veți spune. În fond, ce rost are să ai un șef de tren într-o țară în care nimeni nu mai pare responsabil de nimic?

Întrebat despre incident, șeful de tren a declarat (probabil printre dinți și cu o privire care cerea o cafea foarte tare) că trenul a fost expediat fără semnalul său de „Gata de plecare!”. Adică, garnitura a părăsit gara exact cum pleacă o rudă grăbită de la o petrecere de familie: în grabă, fără să-și ia la revedere de la nimeni și, eventual, fără pantofi.

Pe peron, în Bușteni, au rămas nu doar controlorul, ci și câțiva călători. Fie ei întârziați, fie doar confuzi, că se bazau pe naș, cert e că au experimentat pe viu conceptul de „intermodalitate spontană”, adică părăsești trenul statului pentru o garnitură mai agilă a unui operator privat.

Astfel, șeful de tren, într-o scenă ce pare desprinsă dintr-un film mut cu Buster Keaton sau Charlie Chaplin, s-a urcat în trenul Regio 10023 al Transferoviar Călători, care venea din urmă. Nu știm dacă avea bilet, dar probabil că a intrat cu legitimația ridicată și privirea plecată.

Între timp, trenul CFR-ului ajunsese la Azuga și stătea, ca un elev cuminte fără profesor… nu putea pleca. Conform regulamentelor feroviare, trenul nu are voie să continue parcursul în lipsa șefului de tren, ceea ce, trebuie să recunoaștem, e o dovadă surprinzătoare de rigoare într-un sistem altfel celebru pentru haosul său.

Așa că s-a așteptat. Trenul, călătorii, probabil și mecanicul, cu un ceai și o carte de sudoku. Într-un final, șeful de tren a sosit cu trenul privat, s-a urcat în garnitura abandonată și a reluat comanda, iar Regio 16003 a pornit mai departe, cu o întârziere de 13 minute.

Un final fericit, dacă ignorăm detaliul că întreaga scenă s-ar fi potrivit perfect într-un sketch de Vacanța Mare sau într-un episod uitat din Camera Cafe.

Este ceva poetic, dar tragic, în faptul că o piesă veche a trupei Iris, „Trenul fără naș”, a devenit realitate cu o exactitate tulburătoare. Nu e doar un accident, ci o metaforă vie despre un sistem care funcționează fără coordonare, fără responsabilitate și, uneori, fără prezență fizică efectivă a celor care ar trebui să-l ghideze.

Trenul fără naș a devenit simbolul unei Românii care înaintează pe șine ruginite, condusă de absenți, în care mecanismele oficiale se pun în mișcare doar după ce un particular mai sprinten salvează situația.

Dacă în trecut râdeam de povestea cu „avionul care nu pleacă fără stewardesă”, acum am coborât cu picioarele pe pământ – și ce pământ! – cu trenul care nu pleacă fără șeful de tren. Sau, mai nou, cu șeful de tren care vine cu alt tren.

Probabil, într-un viitor al evoluției feroviare mioritice, trenul va pleca și fără mecanicul de locomotivă.

Așadar, trenul fără cai, care nu e nici birjă, nici tramvai, dar nici metrou! Trenul a ajuns la Brașov cu o întârziere de 19 minute. Nimic deosebit pentru CFR. Dar pentru sufletul românesc, hrănit zilnic cu paradoxuri și improvizații, această întâmplare nu este doar o întârziere. Este o lecție de absurditate.

Un reminder că, dincolo de șine, bilet, program sau semnalul de „Gata de plecare!”, România merge – cum altfel? – pe pilot automat. Cu mici pauze de râs nervos în stațiile de pe Valea Prahovei.