Vin americanii… și se uită urât. România între loialitate și suspiciune

De la vize refuzate la anchete ascunse și critici publice din SUA: relația România–SUA sub semnul neîncrederii.

Românii și visul american, de la Cortina de Fier la parteneriatul strategic

În perioada comunistă, una dintre speranțele discrete și constante ale populației era intervenția „americanilor”, percepuți ca salvatori ai unei țări aflate sub opresiunea sovietică. Lozinca „Vin americanii” a devenit mit popular, o promisiune vagă dar vie de libertate și prosperitate. După 1989, „americanii” au venit – dar nu în tancuri, ci prin contracte, programe, ambasade și baze militare.

Influența directă: servicii, justiție, fonduri și ONG-uri

După Revoluție, influența americană s-a manifestat pregnant în reformarea instituțiilor de forță. Parchetele și serviciile secrete au fost direct influențate prin parteneriate și schimburi strategice, în special în perioada post-2004, când „lupta anticorupție” a devenit o axă esențială a retoricii ambasadelor SUA. Criticii susțin că această luptă a fost folosită și ca instrument de influență, iar obediența față de „partenerul strategic” a devenit un criteriu de promovare în instituții.

De asemenea, Fondul Proprietatea – administrat de Franklin Templeton, cel mai mare fond de investiții american prezent în România – simbolizează o formă de dominație economică pe termen lung, în special în sectoare strategice precum energie și infrastructură.

La nivelul societății civile, USAID a derulat de-a lungul anilor zeci de programe, influențând presa, ONG-urile și reformele locale. Camera de Comerț Româno-Americană (AmCham) rămâne una dintre cele mai puternice voci de lobby economic și politic, fiind un actor activ în direcționarea politicilor fiscale și investiționale ale guvernelor succesive.

Armamentul și complicitățile locale

Livrarea de armament rămâne obiectivul prioritar al SUA în România, mai ales în contextul războiului din Ucraina. Contracte semnificative cu Lockheed Martin, Raytheon și alte companii americane se derulează deja – de la rachetele Patriot la modernizarea aviației militare.

Restul afacerilor americane în România – de la energie la tehnologie – se derulează printr-o rețea de complicități locale, în care funcționari români „obedienți” înlesnesc accesul investitorilor strategici în sectoare cheie. Această influență este rar contestată public, de teamă sau din conformism geopolitic.

Baza de la Mihail Kogălniceanu și reacțiile recente din SUA

Baza de la Kogălniceanu este una dintre cele mai importante poziții ale armatei SUA în Estul Europei. Devenită hub logistic și strategic în contextul conflictului din Ucraina, baza a fost extinsă și modernizată masiv.

În februarie 2025, două publicații americane influente au publicat articole critice față de prezența SUA în România:

The American Conservative, prin vocea lui Doug Bandow, a susținut în articolul „It’s Time to Leave Romania” că România nu are o importanță strategică pentru SUA, iar menținerea trupelor acolo reprezintă un risc inutil. Bandow scrie: „There is no compelling reason for American military personnel to remain in Romania. The U.S. has no vital interest there.” El argumentează că NATO s-a extins prea mult, iar România este un exemplu de angajament disproporționat care nu servește intereselor americane.

The National Interest, printr-un articol semnat de Edward Luttwak – „Is Romania a Liability for NATO?” – susține că România este o vulnerabilitate pentru Alianță, cu o armată slab pregătită, infrastructură deficitară și instituții corupte. Luttwak afirmă: „Romania consumes security but produces very little of it. For NATO, this is a net liability.”

Aceste luări de poziție reflectă o schimbare de percepție în cercurile strategice din SUA, în special în contextul noii administrații republicane, și ridică semne de întrebare asupra sustenabilității pe termen lung a prezenței militare americane în România.

Excepția soldatului: cazul Teo Peter și justiția selectivă

Un episod relevant pentru modul în care SUA își protejează oamenii este cazul muzicianului Teo Peter, ucis în 2004 într-un accident auto produs de un pușcaș marin american aflat în misiune la ambasadă. Acesta a fost evacuat de urgență din România, iar justiția americană nu l-a condamnat pentru omor. Cazul a generat revoltă publică, dar nu a avut niciun efect asupra relației bilaterale. Justiția română a fost neputincioasă în fața sistemului de protecție diplomatică oferit de SUA militarilor săi.

În contrast, cetățeni români sunt rapid extrădați în SUA, mai ales în dosare de infracționalitate informatică, fără o analiză reală a tratamentului pe care îl vor primi acolo.

Cel mai recent caz, relatat de HotNews în martie 2025, vizează un adolescent de 16 ani din București, acuzat de hacking și fraudă informatică împotriva unor companii americane. Deși avocatul minorului a invocat lipsa discernământului și riscurile legate de vârsta lui, autoritățile române au aprobat extrădarea, iar acesta a fost deja transferat într-un centru de detenție din SUA.

Potrivit datelor neoficiale din presă și din rapoarte europene, peste 20 de români au fost extrădați în ultimii 10 ani în SUA, majoritatea pentru infracțiuni cibernetice – multe dintre ele comise în adolescență. Aceste cazuri contrastează puternic cu impunitatea oferită militarilor americani, chiar și când sunt implicați în infracțiuni grave, pe teritoriul României.

Visa Waiver, corupția și schimbarea de ton a Washingtonului

În ultimele luni ale anului 2024, oficialii români transmiteau semnale optimiste privind eliminarea vizelor pentru români în SUA. Președintele Klaus Iohannis afirma că România este „în linie dreaptă” pentru includerea în programul Visa Waiver, în timp ce premierul Marcel Ciolacu estima că din martie 2025 românii vor putea călători fără viză. Ministrul de interne Cătălin Predoiu anunța că „toate condițiile tehnice au fost îndeplinite”.

Însă în martie 2025, procesul a fost suspendat brusc, după ce Ambasada SUA la București a transmis că România „face progrese”, dar nu îndeplinește încă toate criteriile. A urmat o serie de reacții dure din partea noii administrații republicane.

Vicepreședintele J.D. Vance a declarat că:

„Nu putem acorda un asemenea privilegiu unui stat care se confruntă cu acuzații credibile de corupție sistemică și abuzuri în justiție. România este un aliat important, dar tocmai de aceea standardele trebuie să fie mai înalte, nu mai joase.”

El a completat că administrația Trump-Vance nu va închide ochii la semnalele venite din presa internațională și din societatea civilă românească privind degradarea statului de drept. „Relațiile bilaterale trebuie să se bazeze pe încredere instituțională reală, nu doar pe loialitate declarativă.”

Elon Musk și justiția românească: reacții virale

La începutul lunii martie 2025, Elon Musk a postat pe platforma X un mesaj dur la adresa modului în care justiția funcționează în România, după ce presa a dezvăluit presupuse legături politice ale președintelui Curții Constituționale a României cu rețele de influență internă și externă. Musk a scris:

„Curtea Constituțională din România nu e altceva decât un bastion al corupției. Dacă SUA tolerează asta într-un stat aliat, atunci își pierde orice autoritate morală.”

Postarea a fost redistribuită de peste două milioane de ori, a fost preluată de presa internațională și a alimentat percepția că România se confruntă cu o criză profundă de încredere din partea partenerilor strategici.

Anchetele din portul Constanța și miliardele “vaporizate”

Tot mai multe voci din presă și cercuri politice indică prezența unei echipe americane de anchetă în România, care investighează modul în care au fost gestionate transporturile de armament și ajutoarele umanitare destinate Ucrainei. Suspiciunile vizează:

• implicarea unor oficiali români de rang înalt;
• conexiuni cu figuri apropiate fostei administrații Biden, inclusiv persoane din anturajul lui Hunter Biden.

Portul Constanța este menționat frecvent ca punct-cheie al acestor investigații. Oficial, autoritățile române au făcut publice doar câteva „nereguli minore”, dar unii jurnaliști și comentatori susțin că în spatele aparentei pasivități se desfășoară o operațiune complexă, discretă, de tracing financiar și logistic internațional.

Într-o postare pe blogul său din 17 martie 2025, Ion Cristoiu a scris:

„De ce tac toți? Pentru că e vorba de americani. (…) Se pare că niște băieți serioși dintr-o agenție cu trei litere mișună pe la Constanța. Oficial nu există, neoficial au autorizații peste autorizații. Caută urmele unor transporturi dispărute. Nimic nou, doar că de data asta vor banii înapoi.”

Cristoiu sugerează astfel că ancheta americană vizează dispariția sau deturnarea unor fonduri și bunuri militare și că autoritățile române adoptă o atitudine rezervată, preferând o comunicare minimă. În concluzie, tăcerea de la București ar putea ascunde o anchetă internațională de proporții, cu potențiale implicații diplomatice și financiare majore.

Interesanta este, din nou, si interventia lui Musk vis a vis de influentele din Romania, comentând o serie de investigații media despre interferențele politice în justiție și protejarea intereselor unor companii americane în România atrăgând atenția asupra standardului dublu practicat în relațiile externe.

„Justiția nu e negociabilă. Dacă SUA susține corupția în România, atunci e complice. Nu partener.”

Parteneriat sau vasalitate? Și mai ales – pentru cine?

România a primit influența americană cu brațele deschise, visând un model occidental de democrație și dezvoltare. În schimb, a primit armament, corporații protejate și un sistem de influență politică opac. Întrebarea care se pune azi este dacă acest „parteneriat strategic” mai este unul echitabil – sau dacă România nu este decât o piesă sacrificabilă într-un joc geopolitic mai mare, în care loialitatea este cerută, dar nu și respectul.

Mai grav este că noua administrație Trump pare profund iritată de faptul că România a fost, ani de zile, folosită de administrația Biden drept „sifon” pentru fonduri publice destinate Ucrainei. Suspiciunile legate de deturnări, rute ocolite și contracte dubioase planează nu doar asupra unor firme private, ci și asupra rețelelor de influență civilă și mediatică care au prosperat cu finanțări externe.

În prezent, finanțările americane directe s-au diminuat drastic, iar actorii care făceau agenda publică în numele „parteneriatului strategic” se reorientează. Către ce? Se observă o mutare a influenței către structuri europene, bănci, rețele de retail și energie. Așa se naște o nouă întrebare: nu Europa sau SUA, ci cine plătește astăzi vocile influente din societatea românească?

Pentru că nu discutăm doar despre geopolitică, ci despre resurse, controlul narațiunii și rețele de loialitate. În această ecuație, interesul României și al cetățenilor ei pare, încă o dată, marginal. Loialitatea e monetizabilă, iar influența, negociabilă. Cine plătește – conduce.

Post-scriptum: între războiul Trump–Biden și obediența față de Bruxelles

În spatele suspendării vizei, al declarațiilor „strategice” și al anchetelor discrete din porturi și instanțe, se conturează o realitate incomodă: România a fost, ani la rând, terenul de joacă financiar și logistic al rețelelor politice apropiate de familia Biden și de administrația democrată.

Contracte, ONG-uri, fundații, consilieri, „experți” în justiție și formatori de opinie au fost alimentați din banii americani direcționați „pentru Ucraina”. În realitate, o bună parte dintre acești bani s-au pierdut în România, prin firme paravan, intermediari locali și rețele de influență civilă. Astăzi, când administrația Trump a revenit la putere, acest sistem este disecat și demontat, lent și metodic.

Oficialii americani sunt furioși nu doar pe România – ci pe moștenirea pe care o regăsesc aici: un stat folosit drept canal de sifonare a fondurilor publice, un exportator de obediență democratică pe bani și un laborator pentru testarea „parteneriatului strategic” fără garanții reale.

În paralel, Europa – condusă de o Ursula von der Leyen tot mai docilă față de interesele fostei administrații Biden – încearcă să preia rețelele rămase fără finanțare. ONG-urile, presa, „liderii de opinie” se rebranduiesc: din progresiști americani, devin brusc „euro-atlantiști” de rit continental. Din portavocea Departamentului de Stat, devin purtători de cuvânt ai Comisiei Europene.

În mijlocul acestei tranzacții globale de influență, România nu are alt rol decât cel de sac de box. O țară care ia lovituri de la ambele direcții – Washington și Bruxelles – dar nu e lăsată să aibă o voce proprie. Care e pedepsită dacă întreabă și lăudată dacă tace. Care e sacrificată pe tabla de șah, apoi mângâiată părintește cu promisiunea „unui viitor mai bun”.

Nu suntem într-un parteneriat. Suntem într-o colonie cu două administrații. Iar adevărata bătălie care se poartă nu e între SUA și Rusia, ci între americanii de ieri și cei de azi, pe teritoriul nostru, cu infrastructura noastră, cu tăcerea noastră cumpărată.